Până pe 29 noiembrie 2024, Elite Art Gallery invită publicul să exploreze expoziția Tutti Frutti, semnată de Bogdan Sassu și curatoriată de Roxana Diochețanu. Mai mult decât o colecție de lucrări, Tutti Frutti este un manifest artistic care pune sub lupă dinamica culturală românească din perioada pre și postdecembristă, oferind o perspectivă inedită asupra identității naționale. Expoziția transcende granițele temporale, amestecând elemente simbolice din trecut și prezent într-o compoziție vibrantă, asemenea unui „tutti frutti” cultural. De la fragmentarea memoriei colective până la reinterpretarea simbolurilor naționale, Bogdan Sassu aduce în prim-plan dileme universale: cine am fost, cine suntem și cine putem deveni. Cunoscând foarte bine parcursul său artistic, am vrut să vorbesc cu Bogdan Sassu despre această expoziție, în special despre cum recuperăm și transformăm simbolurile pentru a construi o hartă vizuală ironică și sinestezică.
Cum definești identitatea artistică românească în contextul dinamicii pre și postdecembriste? Crezi că aceasta este un proces finit sau un experiment perpetuu?
Văd identitatea artistică românească în contextul dinamicii pre și postdecembriste ca un experiment perpetuu. În experiența mea, această dinamică este aproape ca un dans. Chiar și eu, care nu am experiența directă a fostului regim, simt reverberațiile lui prin faptul că am crescut în perioada anilor ’90. Din cercetarea mea, consider că în România, această perioadă postcomunistă este mai lungă decât în alte țări din Blocul Comunist, o schimbare observabilă având loc la începutul anilor 2000. De aceea, acest an devine punctul de cotire al proiectului meu. Astfel, putem vorbi despre o generație de artiști post 2000, care a trăit și interacționat cu generațiile predecembriste din România. Aceștia din urmă interacționează direct (ca profesori) și indirect (influență în lumea artistică națională cât și internațională) cu generațiile mai tinere, din care fac și eu parte. Aceste influențe se pot observa la mine prin tematici, ironie, metodologii de apropriere, critică politică voalată, re-istoricizări și re-contextualizări; metodologii ce pot fi văzute și ca pe o moștenire a postmodernismului.
Cum interpretezi conceptul de tutti frutti cultural în raport cu propria ta căutare a magnum opus? Este diversitatea culturală o sursă de inspirație sau o provocare care complică mesajul artistic?
Chiar dacă putem vorbi despre o perioada post-postmodernistă, nu pot să nu observ lumea printr-o lentilă, dacă nu postmodernistă, derivată din ea. Astfel, văd diversitatea culturală ca pe o sursă de inspirație, în continuă mișcare, dar care nu diferă cu nimic față de trecut, decât prin existența unei perspective mai largi. Consider că motivul pentru care putem observa astăzi un tutti frutti cultural este chiar accesul la un cumul de informație mai mare, și din multe puncte de vedere, mai obiectiv ca niciodată. Magnum opus al meu este o revalorificare a aurei unor simboluri, recontextualizându-le pentru un public contemporan, dar cu potențial pentru orice alt public, deoarece ideea de bază este moartea autorului. Așadar, cred că fiecare persoană interpretează în mod diferit, depinzând de cultura și experiența sa. Simt că această revelație îmi oferă libertatea de a mă juca cu mesajul artistic, dar și cu posibile noi interpretări care să-mi lărgească orizontul experiențial.
Etapele alchimice despre care vorbește curatorul Roxana Diochețanu sugerează o transformare profundă. Ce simboluri personale au fost purificate sau resemnificate în procesul tău creativ?
Procesul alchimic despre care am vorbit cu Roxana Diochețanu începe de fapt tot ca o glumiță în proiectul meu doctoral. Având în vedere că proiectul meu poate fi văzut cuprinzând patru etape de lucru, pot spune că am găsit tangențe cu etapele alchimice ale pietrei filosofale. Astfel, aceste patru etape pot fi supracodificate pentru a încărca și mai mult salata vizuală de fructe deja formată din semne conotative. Acestea fiind spuse, nu pot să nu observ transformări în demersul meu creativ și chiar și schimbări profunde personale prin care am trecut de-a lungul proiectului meu. Pot spune că m-am deconstruit până la un schelet peste care am revenit cu o nouă pictură prin etape succesive de cercetare și reinterpretare. Polipticul Eu fragmentat suprinde acest demers, ilustrând influențe de care nu eram deloc conștient.
În expoziții anterioare erai deja preocupat de teme precum unu și multiplu. Cum percepi dilema identitară cine am fost, cine suntem, cine putem deveni? Este arta un răspuns la această întrebare sau mai degrabă o amplificare a acestei incertitudini?
Pentru mine, arta este un răspuns la aceste dileme identitare pentru că mă ajută să caut și să mă descopăr pe mine. Astfel, demersul meu artistic se schimbă odată cu mine și cu cine pot deveni. Arta mea nu este diferită de cititul unei cărți sau cercetarea într-un laborator. Ea este atât o extensie, cât și un alt instrument de cercetare pentru mine.
În contextul tranziției României anilor ’90, cum ai simțit influența postmodernismului și postcomunismului asupra propriei tale creații? Consideri că această perioadă de răscruce a fost o sursă de inspirație sau de tensiune?
Am atins în parte aceste influențe mai devreme, dar ca o reiterație, consider această perioadă nu numai ca pe o sursă directă de inspirație, ci și ca pe o sursă formativă importantă pentru cine sunt astăzi. Cred că demersul meu artistic, destul de fluid, se datorează acestei perioade liminale din istoria României. Prin fluid, mă refer la o ușurință cu care trec de la o tangentă la alta în opera mea. Anumite elemente vizuale sunt prezente tot timpul, pentru o trecere mai ușoară atât pentru privitor, cât și pentru mine și ideile reprezentate. Mai mult de atât, perioada postcomunismului devine o sursă și mai bogată de inspirație după terminarea doctoratului. Spun asta pentru că această istorie îmi este mai vizibilă atât în experiențele proprii, în interacțiunile cu ceilalți, cât și călătorind prin România.
Recuperarea simbolurilor de la artiști consacrați precum Mircea Cantor sau Adrian Ghenie indică o legătură puternică cu trecutul. Este acest proces de recuperare o formă de omagiu, de reinterpretare sau de provocare la dialog?
Cred că această recuperare de simboluri de la artiști consacrați este în primul rând o provocare la dialog prin concentrarea asupra lor, și chiar observarea reutilizării acestora de către mai mulți artiști români. Astfel, prin reutilizarea acestor simboluri, se poate crea un peisaj simbolic românesc contemporan, cu rădăcini clare în postcomunism și postmodernism. Mai mult, această recuperare o consider și o reinterpretare, prin simpla recontextualizare a simbolurilor utilizate, ducând la un cumul mai mare de semnificații.
Fructele pestrițe din lucrările tale au un rol simbolic important. Ce reprezintă acestea în contextul tranziției culturale și al amestecului dintre personal și colectiv?
Fructele din lucrări au atât un rol de supracodificant, cât și de liant între lucrări, aducând împreună semnele recuperate de la cei cinci artiști români pe care s-a concentrat proiectul meu (Mircea Cantor, Adrian Ghenie, Alexandru Rădvan, Ciprian Mureșan și Victor Man). Ele au fost alese pentru semnificațiile lor cultural, dar și pentru ce reprezintă acestea pentru mine. Un exemplu foarte bun este căpșuna, care la britanici poate face referire la una dintre cele mai rapid crescătoare industrii, dar care a intrat ușor în colaps odată cu Brexit. Ținând cont de această legătură, pentru mine este simbol al muncitorilor necalificați români care merg la cules în Vest: căpșunari. Astfel, acest fruct face tranziția experiențial culturală din Estul în Vestul Europei, din România în UK, de la personal la public.
Ce rol joacă ironia în expoziția ta? Este ironia un mecanism de distanțare față de trecut sau o modalitate de a apropia privitorul de complexitatea identitară?
Pentru mine, ironia este un mecanism de apropiere a privitorului față de complexitatea identitară. Chiar dacă uzul ironiei poate fi văzut ca o moștenire a generației ’80 (a se vedea grupul subReal), unde aș zice că rolul ei este de distanțare, în prezent, văd uzul ironiei ca pe o deschidere la public, ca pe o extensie a unei culturi virale, a meme-urilor, a citărilor etc. Astfel, efectul este de conectare a oamenilor cu aceleași păreri și în condiițile în care ironia poate fi folosită cu scopul de distanțare față de complexitățile vieții. Pentru mine, aproprierea și redistribuirea de simboluri în acest format vizual este foarte similară cu redistribuirea de meme-uri.
În ce mod sinestezia pe care o propui privitorului poate transforma felul în care acesta percepe identitatea culturală românească? Crezi că experiența multisenzorială poate schimba percepția asupra trecutului?
Precum ironia, sinestezia vizuală este un mod de a ușura introducerea privitorului la tematica picturilor. Prin colajul de fructe, sunete și semne recognoscibile, privitorul poate fi atras mai ușor, cred eu, în lumea internă a lucrărilor. Odată ce ochiul e atras, și imaginația este angrenată în teritorii cunoscute, publicul poate să descifreze rolurile acestor semne, și posibil să observe repetarea lor și la alți artiști. Astfel, ei pot să-și creeze o idee despre această identitate românească de tranziție, liminală, produsă în perioada postcomunistă a anilor ’90. Cât despre percepții asupra trecutului, nu știu totuși dacă o experiență multisenzorială poate schimba de una singură o percepție fără o cercetare riguroasă, dar cred că poate fi un impuls înspre această direcție.
Dacă expoziția ta ar fi o conversație cu publicul, care ar fi întrebarea esențială pe care ai dori să o adresezi? Cum speri să influențeze lucrările tale perspectiva privitorilor asupra propriei lor identități?
Dacă expoziția mea ar fi o conversație cu publicul, aceasta ar fi formată din întrebări multiple (un demers folosit și în proiectul meu): ce înțelegem prin simboluri și/sau conotații? De ce încărcăm anumite imagini cu mai multe semnificații decât altele? De ce anumite imagini sunt importante pentru o anumită perioadă de timp (pre/postdecembristă, contemporaneitate etc.)? Cum ne influențează anumite evenimente, experiențe, imagini, persoane? Astfel, sper ca expoziția să încurajeze privitorul la o re-evaluare a peisajului artistic românesc, iar în final să ducă la o de-construire și re-construire a propriilor identități, pentru o mai bună înțelegere de sine.
