În 2022, Bogdan Boeru a publicat Benedictiana la editura RAO, un roman pe care îndrăznesc chiar să-l numesc manifest — dacă nu l-ați citit încă, vă pot da un spoiler care s-ar putea să nu vă surprindă, totuși: lucrurile aberante pe care le facem, nouă înșine și altora, strict în numele binelui și al dorinței de îmbunătățire a unor condiții de trai pentru cine credem că „merită”, evident că-n detrimentul celor pe care îi judecăm evaluând că n-ar merita, sunt numeroase, repetitive în istorie, șocante, dureroase, criminale.
Locul desfășurării acțiunii din Benedictiana este o cetate imaginară, iar timpul ales ne poartă cu multe secole în urmă. De ce ați făcut această alegere spațio-temporală și care este nivelul de dificultate pe care îl implică trecutul atât de îndepărtat și o cultură poate nefamiliară pentru dumneavoastră, ca scriitor?
Benedictiana este o lume în sine. Este, dacă vreți, secolul XII ”in a nutshell”. Privind în urmă, apoi privind în jur, am constatat, fără să am pretenția că reinventez astfel apa caldă, că între secolul XII și secolul XXI nu sunt decât diferențe, hai să le spunem, tehnologice și de arhitectură a societății, însă acest al doilea aspect doar în contextul accesului la spațiul public. În rest, aceleași meschinării, aceeași ură, aceeași intoleranță, aceeași violență, aceleași mentalități de castă. Iar asta nu e tocmai o carte de vizită flatantă pentru specia noastră. Nu învățăm nimic din istorie și nu e vina ei. Repetăm aceleași greșeli pe care le ridicăm la puterea pozitivă pe care ne-o permit minunatele cuceriri tehnice, mai ales cele strâns legate de capacitatea de a ucide. Nu ne întrece nimeni când vine vorba despre a inventa noi și noi metode de a ne face rău unii altora. În vremuri precum cele pe care le trăim azi, când fanatismul religios, fracturarea adevărului și discursul ultranaționalist sunt realități de care ne lovim, mi s-a părut că secolul XII, cu toate ororile cruciadelor, este probabil o oglindă fidelă a contemporaneității. Mă rog, nu e ca și cum alte secole ar fi fost mai blânde… Să nu uităm că am ieșit, nu cu prea mulți ani în urmă, din secolul celor două mari conflagrații mondiale. Cât despre dificultatea de a zugrăvi niște vremuri atât de îndepărtate, ei bine, îmi place să cred că aici stă arta scriitorului. Dincolo de documentarea necesară, imaginația joacă un rol foarte important.
În strânsă legătură cu întrebarea anterioară, sunt curioasă dacă documentarea este un aspect important pentru munca dumneavoastră și pentru cartea de față în mod special. Cât atribuim inspirației de moment și talentului nativ și cât contribuie cercetarea, documentarea, poate chiar planul făcut înainte de a începe munca propriu-zisă? Cum a fost în cazul romanului Benedictiana?
Sunt genul de scriitor care nu se apucă de scris înainte să consulte o bibliografie cât mai consistentă și să-și facă un plan. Documentarea este foarte importantă. Ea îți permite să conturezi o lume credibilă. Evident, nu te ferește de greșeli, dar, ca să o vorbim pe cea dreaptă, singurul mod real de a nu face greșeli este să nu faci nimic. Nu e cazul de față și am să vă dau un exemplu. Înainte de Benedictiana, am publicat un roman care se numește Șapte sute șaptezeci (Ed. Ex Ponto, Constanța, 2017) și care este o ficțiune istorică în jurul ultimilor ani din viața lui Ovidius. Evident că m-am documentat, am consultat o bibliografie serioasă, pot garanta că până și numele străzilor și cartierelor din Roma secolului I d.Hr. sunt cele din carte, dar… tot mi-a scăpat un detaliu. Într-o carte în care amănuntele sunt din abundență, sunt bine susținute bibliografic și izbutesc să țeasă o pânză credibilă pe care se desfășoară acțiunea, am scăpat un personaj care gătește o supă de cartofi. Cartofi, în secolul I, la Roma! O eroare, în mod evident. Nu mă feresc să o recunosc. Aș fi putut să mă agăț de un exemplu existent deja în literatură, anume de Evgheni Vodolazkin și de al său roman Laur, în care autorul așază, la un moment dat, un pet de plastic într-o pădure, în secolul XV. Dar acolo e o chestiune asumată și cu un scop precis. Eu doar m-aș fi ascuns după deget, ceea ce nu-mi stă în caracter. Prin urmare… Da! În ciuda unei documentări riguroase, mi-a scăpat un detaliu. Aștept a doua ediție ca să-l corectez. Ce am vrut să spun cu asta? Ei bine, am vrut să subliniez deosebita importanță a documentării. Inspirația ține mai degrabă de epiderma cu care îmbrăcăm acțiunea.
Și pentru că putem vorbi, pe de o parte, despre „tineretul din ziua de azi”, care teoretic este ancorat în aici și acum și are nevoie de ficțiune despre prezent, dar și pentru că nu putem ignora universalitatea unor concepte sau trăiri, vreau să știu dacă ați avut la vreun moment dat în minte portretul robot al cititorului ideal al cărții dumneavoastră. Are o vârstă încadrată într-un interval anume, o pregătire de un anumit fel, un background social, cultural, religios sau o pasiune anume?
Nu cred că există un cititor ideal, pentru simplul motiv că nu există un scriitor ideal. Există, în schimb, idealul de a fi scriitor, dar asta e altă poveste. Sincer, nu m-am gândit să scriu pentru o anumită categorie de cititori. Poate că această afirmație le va părea unora ciudată sau neprofesionistă, dar sunt de părere că, în afară de câteva categorii bine conturate și pentru care există o literatură dedicată, cum ar fi de exemplu literatura pentru copii sau cea erotică, beletristica nu ar trebui încorsetată între granițele unui portret robot al cititorului. Și eu am preferințele mele, dar sunt deschis la a citi cât mai multe genuri. De aceea cred că cititorul Benedictianei nu este neapărat încadrabil într-o categorie de vârstă, gen, studii etc. Cred că este, pur și simplu, omul căruia îi place să citească. Dacă, terminând de lecturat acest roman, va rămâne cu un sentiment plăcut, cu un gând care să-l facă mai bun sau cu o întrebare care să-i deschidă poarta către alte noi subiecte, cu atât mai bine pentru el și pentru carte.
Care este mesajul ori lecția cu care sperați să rămână cititorul după ce ajunge la ultima pagină a cărții?
Mi se pare că urâm prea degrabă și pătimaș. Mi se pare că ne-am greșit vocația de trăitori pe această lume. Mi se pare că ne lăsăm orbiți de discursuri sforăitoare, de țeluri îndoielnice, de stindarde sclipitoare care joacă rolul unor plante carnivore într-o piesă de teatru în care noi suntem insectele. Pe de altă parte, cred că povestea pe care am putea să o ducem mai departe are potențialul de a fi perfectibilă, dar asta ține doar de noi. Pentru asta e nevoie de un „punct și de la capăt”. Nu trebuie neapărat ca asta să însemne o apocalipsă. Nu cred în surle, trâmbițe și cavaleri apocaliptici. Dar cred în bun simț și în rațiune. Doar ele pot face diferența dintre a persevera în această imbecilitate generalizată ce ne apropie pe zi ce trece de soarta dinozaurilor și a construi împreună o lume eliberată de limitările culturale pe care propria noastră istorie ni le-a impus până acum. Sună utopic? Poate. De aceea este frumos. De aceea este provocator.
Cine câștigă „lupta” dintre marile tragedii istorice și durerile suferințelor și lecțiilor personale? Unde se poziționează fiecare în sistemul complex pe care aici îl putem numi viață?
Circula un soi de banc pe internet, care spunea că Ionel era spaima tuturor copiilor din cartier, pentru că avea centura neagră, până când a venit Georgel și l-a bătut, fiindcă Georgel era nou în cartier și nu știa că Ionel are centura neagră. Aici, Ionel joacă rolul marilor tragedii istorice. Tragedia istorică este un construct, care, până să ajungă să se manifeste și să genereze suferințe personale, se bazează pe o muncă colectivă, pe o ideea acceptată de o colectivitate. Popoare întregi lucrează de zor să construiască o conjunctură istorică pe care o consideră benefică, dar care, în cele din urmă, se dovedește a fi o tragedie de proporții. Conspiratorii care l-au asasinat pe Cezar erau convinși că fac un bine. Nu s-au gândit nicio clipă la războiul civil care a urmat. Vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu nu ar fi fost posibilă dacă masele nu ar fi crezut că ucigând în chinuri groaznice niște fetișcane sau niște bătrânele vor putea face o lume mai bună. Evident, cu largul concurs al Inchiziției, care avea de grijă să mai scape în flăcări, printre două-trei vrăjitoare și câte un filozof ori vreun om de știință incomod. Sclavia negrilor în America sau Apartheidul sud african nu ar fi existat dacă unora nu li s-ar fi părut normal să existe. Și nu e ca și cum nu ar fi știut din istorie ce cutremure sociale se pot genera astfel. Ba au știut! Asta apropo de ce spuneam mai devreme, când vorbeam despre limitările culturale pe care ni le impune istoria. Tragedia intervine fie atunci când ignorăm istoria, fie atunci când o repetăm în mod conștient, deși cunoaștem consecințele. A se vedea, ca exemplu, arderea cărților în public, în perioada medievală, reiterată cu morbid succes de naziști. Ascensiunea lui Hitler nu ar fi fost posibilă fără sprijinul maselor care au crezut în el. Ideea e că marile tragedii vin din dorința oamenilor de a trăi mai bine. Faptul că această dorință legitimă generează tragedii, care, în cele din urmă sunt sume de dureri și suferințe personale, arată că ceea ce facem, facem greșit, cu toate că ceea ce ne dorim nu este anormal. Se spune că iadul e pavat cu bune intenții. Aș nuanța. Dacă noi avem intenții bune, dar ne trădează practica, înseamnă că, de fapt, iadul e pavat cu multă violență, cu multă meschinărie, cu mulți bani mânjiți cu sânge, dar că toate acestea sunt vopsite în niște culori atât de vii și de înșelătoare încât cei care lucrează la pavatul iadului să creadă că, de fapt, acelea sunt intenții bune.
Cartea dumneavoastră a fost foarte bine primită, atât de publicul cititor, cat și de critică. Au existat și reproșuri care să vi se aducă după publicare? Sau ce ați schimba dumneavoastră acum în construcția Benedictianei?
Sincer, îmi este greu să răspund la această întrebare. Da, am primit și câteva reacții negative, dar ele au fost atât de vagi și de neconstructive, încât am bănuit că în spatele lor sunt mai degrabă mici invidii, mai ales că veneau din partea unor colegi de breaslă. Nu știu ce aș schimba în structura romanului. Știu însă că el are o structură care îi asigură o viață a lui, proprie.
De exemplu, mie mi-a fost destul de greu să mă apropii de Benedictiana după ce citisem pe coperta a patra despre ceea ce eu interpretam a fi un mesaj profund religios. Dacă ne întoarcem puțin în timp, cum o convingem pe cititoarea atee că romanul acesta nu e tocmai ce crede ea și că mesajul general ar putea să o surprindă?
Frumusețea artei, în general, constă în aceea că ea poate genera gânduri, sentimente și interpretări diferite în funcție de cine o gustă. Dacă autorul a vrut să spună ceva, iar cititorul a mers încă și mai departe cu gândul, atunci e demn de laudă, iar cartea înseamnă că a fost îndeajuns de provocatoare. Mesajul nu are legătură doar cu religia. Într-adevăr, din punctul meu de vedere, ea este unul dintre acele lucruri care ridică ziduri între oameni, în loc să construiască punți. Dar ea este doar unul dintre aspectele unei realități dominate de intoleranță, de ură și de violență. Politica, segregaționismul pe diverse motive, ultranaționalismul, revizionismul sunt tot atâtea lucruri care, apăsând pe istorie, ne apasă pe suflete și pe minți, făcându-ne să ne căsăpim unii pe alții de zor. Istoria noastră e o istorie a unei nesfârșite căsăpeli, o piesă de teatru ce are ca fundal ipocrizia. Urâm în numele religiei (iubirii?), urâm în numele politicii, ucidem în virtutea ideii că suntem mai buni decât alții, că merităm să facem umbră pământului, în vreme ce ei nu, ucidem ca să „eliberăm” teritorii sfinte sau pe care ni le revendicăm prin etnie, ucidem fiindcă alții nu sunt de acord cu noi, uitând că nimeni nu e posesorul adevărului absolut și facem toate acestea cu un zâmbet cinic pe buze, convinși că dreptatea e de partea noastră. În rest, aș lăsa cartea să convingă. Mai precis, i-aș lăsa pe cei care care scapă, la sfârșit, din cetatea Benedictianei să convingă cititorul că povestea poate merge mai departe, nu în sensul unei simple repovestiri, ci în acela, enunțat mai sus, a unei eliberări de niște constrângeri pe care trecutul ni le-a sedimentat în matca gândirii și care au devenit idei preconcepute, tabuuri, convingeri de nestrămutat.
Fotografii din arhiva personală a lui Bogdan Boeru, realizate în cadrul turneului din țară al romanului Benedictiana.
