Bogdan-Alexandru Petcu (n. 1995, Albele, jud. Bacău) a studiat filosofie la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca. A câștigat câteva concursuri de poezie și a debutat în 2022 cu volumul transcender (Editura Charmides) care i-a atras premii și nominalizări importante. A citit, printre altele, la Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau și FILIT. După job, potrivit textului de pe clapeta volumului său de debut, joacă League of Legends.
Mihók Tamás: Dragă Bogdan, ai debutat cu un volum bine strunit la toate nivelurile. Carevasăzică, a meritat așteptarea. De când ai început să aluvionezi pentru transcender și cum a decurs procesul de decantare a textelor, ținând cont și de proximitatea colegilor tăi din gruparea literară ieșeană mentorată de Radu Andriescu?
Bogdan-Alexandru Petcu: Mă bucură că transcender (îți) pare un volum bine strunit, Tomi, mai ales dacă mă gândesc la timpul investit în cărticica asta pentru a o face să devină, așa cum îmi place mie să spun, o carte mult mai inteligentă decât autorul ei. A ajuns astfel printr-un proces îndelungat – a fost nevoie de aproximativ 5 ani de scris și rescris –, pe parcursul căruia am învățat să arăt răbdare față de mine și față de texte, să folosesc optim instrumentele pe care le aveam la dispoziție în acel moment.
Cred că aluvionarea a început să se producă prin 2017. Sincer, dacă ar trebui să gândesc cronologic, nu mai știu care este primul text scris dintre cele incluse în transcender, dar îmi pot aminti teza de la care plecasem: „fără (auto)biografism”, incluzând aici totodată și interdicția autoimpusă de a nu folosi persoana I. Tot pe-atunci, în septembrie 2017, l-am cunoscut pe și ne-am împrietenit (eu, Emilia Nedelcoff, Andreea Petcu și Lucian Balan) cu Ștefan Manasia la Teatru Fix, Ștefan fiind ab origine catalizatorul micului grup pasionat de poezie care avea să fie mentorat, după cum bine spui, de Radu Andriescu. Au urmat câțiva ani benefici pentru scrisul meu și, aș îndrăzni să spun, pentru poezia lui Radu, fiindcă el a publicat de atunci Jedi de provincie, Animalul diafan, Oglinda la zi și Fire lungi de wolfram. Totuși, acei ani nu au fost chiar blânzi cu ficații noștri și, de altfel, au venit la pachet cu o trădare a tezei de lucru: mai întâi prin utilizarea biografemelor celorlalți, cu acordul lor, desigur, și a imaginilor obținute în urma unei negocieri acerbe în bucătăria lui Radu, care este deja celebră în lumea literară, fotografia de pe coperta volumului borcane bine legate/bani pentru încă o săptămână (Dan Sociu) fiind făcută exact în această bucătărie; mai apoi prin faptul că mi-a venit natural și ușor să scriu la persoana I și aproape (auto)biografic. Astfel, în 2019 aveam deja cam trei sferturi dintre textele ce compun astăzi transcender, drept care am și trimis manuscrisul la concursul de debut Max Blecher, având titlul magia neagră a oamenilor albi, unde a ajuns pe lista scurtă. Atunci mi-am dat seama că aluvionarea e pe sfârșite, iar eroziunea stă să înceapă.
M.T.: Poezia ta narativă doldora de interogații te apropie de (alți) tineri poeți moldoveni, ca Ion Buzu, Dan Negară sau Victor Țvetov, cu precizarea că tu, am impresia, preferi să mozaichezi în detrimentul formulelor lineare, punând situațiile poetico-filosofice una în abisul celeilalte. „Nu avem timp de luxuri. Noi încă vânăm”, spui undeva. Când îți permiți, totuși, acest lux al meșteșugirii versurilor proprii?
B.A.P.: Plasarea transcenderului în proximitatea poeților moldoveni, dintre care cel puțin unul este realist și egal, este onorantă și mă încântă, dar nu mă pot abține să nu mă întreb: (1) este poezia mea narativă doldora de interogații?, (2) sunt interogațiile fățișe, respectiv explicite? sau (3) sunt interogațiile consecința unei lecturi atente? În mod evident, am verbalizat întrebările care să-mi favorizeze optica.
Din ce îmi aduc aminte, interogațiile fățișe, marcate ca atare în carte, ar trebui să fie de ordinul cifrelor. În schimb, sunt numeroase indiciile unei oarecare relativizări, adverbele care fac dovada unei incertitudini cvasi-programatice, o incertitudine decontată și interiorizată, probabil din cauza căreia textele par doldora de interogații în timpul lecturii. Dacă așa stă treaba, poate fi un motiv de mândrie că volumul funcționează conform planului. Din același plan face parte și mozaicarea subliniată de tine, pe care am preferat-o în detrimentul formulelor lineare din cauză că era singura variantă de a sugera jocul cu măștile identitare, respectiv de a transforma transcender într-un melting pot funcțional, în care se amestecă indicii postumane, transumane, postcoloniale, anticapitaliste, anticonsumeriste, biografiste, anarhiste (și lista mai poate continua puțin).
Oricum, gândirea unei structuri a volumului a fost cel din urmă aspect de care m-am ocupat. Odată ce am simțit că aluvionarea e pe sfârșite și că eroziunea devine imperios necesară, am decis să ignor zile întregi, între 2019 și 2022, foarte multe lucruri pentru a face textele lizibile, pentru a lucra pe ele: eliminarea zorzoanelor, tăietura versului, reconsiderarea opțiunilor lingvistice dintr-un anumit context, ștergerea definitivă a unor texte care nu funcționau nici măcar ca liant. Multe dintre lucrurile astea au fost corectate datorită vivacității mele, micului grup mentorat de Radu Andriescu, poeților și scriitorilor – care sunt și cititori excelenți: Paul Mihalache, Ovidiu Nimigean, Ștefan Manasia. Meșteșugirea versurilor mi s-a părut de o importanță capitală, de-asta au fost luni la rând în care am decis să nu mai citesc nimic din transcender pentru a putea uita și reveni cu o optică schimbată asupra manuscrisului, a fost un zbor Iași–Charleroi în timpul căruia, având poeziile imprimate, am subliniat și notat ce mi se părea că scârțâie, a fost chinul celui care posedă doar o jumătate de talent, a fost zbuciumul lui Rock Lee de a deveni shinobi.
M.T.: Metisezi constant realități alternative accesibile poeziei, cum de altfel declari în poemul Subliminal. Povestește-ne puțin despre apropierea ta de lumile virtuale (jocuri video etc.), onirice, doctrinare și altele cu potență eminamente transcendentală. De asemenea: Există terenuri nefertile pentru poezia ta, zone ban-ate de tine cu bună știință?
B.A.P.: Nu doar realitățile alternative sunt încrucișate în transcender, ci și biografemele, drept urmare există texte în care am inserat multiple frânturi biografice provenind din surse diverse, după cum există poeme în care apar secvențial referințe la anime și trap. A fost metoda prin care, sper eu, am putut să probez onestitatea față de ceea ce simțeam, experimentam și trăiam, atât eu, cât și noi – structura relațională numită grup de prieteni, amici, cunoștințe –, chiar dacă pentru asta a trebuit să lucrez mai mulți ani la rând până să găsesc o alternativă potrivită din moment ce formulele lineare nu mă ajutau.
Practic, mulțumită încăpățânării și perseverenței, am reușit să păstrez în cartea de debut poezii care trimit mai mult sau mai puțin la lumi virtuale fără legătură aparentă între ele sau cu poezia, cum ar fi, de pildă: League of Legends (un joc video MOBA – Multiplayer Online Battle Arena –, pe care îl joc din 2016, asumându-mi diferite roluri de-a lungul timpului: toplaner, ADC, jungler sau în ultima vreme support), anime-urile (fie ele shonen, shojo, seinen, isekai ori slice of life), metal-ul (folk metal-ul în special în ultimii 2 ani cuprinzând de la flamenco metal la viking metal și punjabi metal), rap-ul, trap-ul și manelele (sunt referințe în transcender la abi și Dani Mocanu).
Toate acestea, cărora li se adaugă cititul, mă ajută pe rând sau simultan să mă recalibrez după o zi de muncă, fiind în aceeași măsură formele eficiente de escapism. Chiar dacă am reușit să mă joc cu realitățile astea alternative și, implicit, cu alternativele la realitate, am considerat că un teren nefertil pentru poezia din volumul de debut ar fi intimismul, pe care l-am exclus până la o a doua maturizare, respectiv până în momentul când voi considera că am instrumentele necesare. Sper că până la al doilea sau al treilea volum de poezie să fi ridicat deja anatema.
M.T.: Într-o cronică bine articulată la transcender, Daniela Vizireanu notează despre poezia ta că „primează [în ea] dimensiunea conceptuală, care încearcă să o canibalizeze pe cea senzorială”. E aceasta o formă de eschivă sau masochism, ori, dimpotrivă, o valorizare în răspăr a puținului livrat de simțuri?
B.A.P.: Dacă traducem „dimensiunea conceptuală” drept dimensiunea conceptelor/categoriilor (post)kantiene, iar „canibalizarea” drept mascare, atunci aș putea exclama: iată firul roșu! Așadar, am citit ce-a notat Daniela Vizireanu într-una dintre cele mai bune cronici la transcender așa: „primează [în ea] dimensiunea categoriilor (post)kantiene, care încearcă să o mascheze pe cea senzorială”, adică tot ceea ce instanțele narative primesc prin simțuri este mușamalizat și trecut prin filtrul gândirii categoriale. Motivele ar putea fi: refuzul vulnerabilității care, în cele din urmă, reușește a se întrezări sau dorința de a evita ridicolul unor relatări (auto)biografice lacrimogene sau abandonarea unor formule uzitate timp de câteva decenii în poezia română sau revalorizarea și recalibrarea dimensiunii senzoriale.
Nu am considerat niciodată – cel puțin până la întrebarea asta – că simțurile mi-ar oferi prea puține date, ci că, livrând atât de multe și încercând ele să canibalizeze gândirea categorială, trebuie să folosesc pe post de pârghie concepte pentru a masca și deteritorializa imperiul senzațiilor. Pe scurt, e și o formă de eschivă, respectiv și un pas în spate, cu scopul de a ordona atât de multe obiecte care în realitatea fenomenală se deformează reciproc și produc puțin haos.
M.T.: Ai studiat Filosofie, un imens atu pentru un poet ce se întrevede a fi de cursă lungă. Unde te plasezi în dialogul școlilor de gândire/curentelor filosofice recente? Ce filosofi – antici sau moderni – ai asimilat organic și cine îți repugnă?
B.A.P.: Aș menționa din capul locului că am studiat Filosofie timp de 2 ani, în cadrul instituționalizat al Facultății de Istorie și Filosofie (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). În cel de-al treilea an de studiu, semestrul I, eram în vizită – vizită care probabil are șansele de a deveni una dintre cele mai lungi din istorie dacă mă gândesc la faptul că s-au împlinit 7 ani – la Iași.
Relația mea cu Filosofia a fost încă din liceu una de love & hate (sau, pentru a evita locul comun, Eros & Eris). Mi-au repugnat inițial, cel mai probabil din cauză că nu înțelegeam, ăsta fiind mecanismul de apărare folosit de mintea mea lentă – Aristotel, Plotin, scolastica, apoi Kant, Husserl, Camus, pentru ca în cele din urmă să îi asimilez parțial. M-au atras și convins natural, de la primul contact, presocraticii – voiam să îmi dau licența pe accepțiunile materiei la presocratici în opoziție cu lectura și interpretările lui Aristotel din Metafizica –, detractorii Nietzsche, Freud, Marx, iar mai târziu Wittgenstein 1, pentru ca ulterior să fie înlocuit de Wittgenstein 2.
Cam de jumătate de an am început să citesc serios, ca autodidact, French Theory (Deleuze, Derrida și Kristeva până în prezent), lucru care mă solicită și parcă mă face să mă plasez de partea asta a dialogului: să uit de apeiron ca să pot îmbrățișa rizomul.
M.T.: „Viața mea e o referință/ la conceptul de viață”, zici în No Big Tragedies, o aserțiune aparent banală mustind ideatic. Dacă în stânga ta se înșiră lucrurile în sine și, la echidistanță, de-a dreapta ta, fenomenele, către care dintre aceste mulțimi ai face primul pas spre a declanșa poemul?
B.A.P.: Sunt conștient că utilizarea persoanei I deschide adesea o cale prin luminiș direct către autor, din această cauză încerc să invoc tocmai acea mască identitară care a spus cele citate pentru a răspunde provocării de față.
B.A.P.2 (după ce și-a modulat vocea): După cum confesiunea din No Big Tragedies a plecat de la viața mea ca simplă referință, și nu de la viața în sine, despre care nu știu mare lucru, aș spune că amândoi, și eu, și B.A.P., am face primul pas către fenomene. Condiția care ar trebui să fie respectată în prealabil? Din punct de vedere ideologic, aș vedea fenomenele înșirate în stânga, iar numenele așteptând de-a dreapta mea cel de-al doilea pas – către ele, de-această dată. Mai multe cred că a spus autorul la întrebarea despre canibali.
M.T.: „[M]ă strecor printre oameni și lucruri./ Prefer non-umanul.” (Cel care privește) În termeni deja desueți, aceasta ar putea fi (parte din) arta ta poetică. Cum te raportezi la tendințele postuman(ist)e/transuman(ist)e în literatură? Crezi că ne putem spune povestea de ființe umane vulnerabile prin optica unei ontologii orientate pe obiect?
B.A.P.: Într-adevăr, conceptul de artă poetică mi se pare și mie a fi unul (dacă nu revolut, atunci măcar) desuet. În schimb, aș prefera să numesc lucrul ăsta ca fiind plasa pe care o arunc realității spre care mă îndrept ca obiect, și nu ca subiect, înzestrat cu intenționalitate, plasa de pescuit staționar din realitatea fenomenală, iar cele două versuri citate, zic eu, reprezintă una dintre cele mai importante înnădituri ale plasei – nodul care trebuie să reziste greutății existenței obiectelor. Și, deși răspunsul la întrebarea asta iscoditoare și incitantă s-ar putea intui în cele menționate până acum, aș vrea să spun clar că de câțiva ani sunt foarte interesat de tendințele postumane așa cum apar ele (fie redate, fie transfigurate) în poezie fiindcă produc o revitalizare a limbajului în primul rând, revitalizare necesară în opinia multor poeți și poete din generația (sau promoția) din care fac și eu parte, și, în al doilea rând, vin să chestioneze artistic o paradigmă: antropocentrismul. Pe scurt, urmăresc și vreau să ajut la alungarea umanului din centru sau (dacă asta e prea puțin posibil) la popularea centrului cu ceea ce era și încă este considerat inferior sau termen secund al unui astfel de binom: obiectul (referindu-mă aici și la animal, mai ales dacă ne gândim la ideile lui Descartes din Discurs asupra metodei despre animal). Nu de puține ori m-am surprins căutând indicii postumane și transumane în poezia consacrată (Ștefan Manasia, Andrei Doboș, Gabi Eftimie, Mihók Tamás) sau în volumele proaspăt debutaților (Elena Boldor, Ioan Coroamă), ceea ce, cred eu, nu a fost chiar suprainterpretare.
Deoarece m-am lungit suficient cu răspunsul la prima parte a întrebării, voi încerca să fiu mai succint și voi zice: da, pot comunica ceva despre ființa umană vulnerabilă (numită Bogdan-Alexandru Petcu, Ana María Santi sau Ella) de vreme ce această ființă este, de fapt, un obiect printre alte obiecte și nu se situează în raport de contradicție ori contrarietate cu alt obiect, ci într-o relație de complementaritate cu toate obiectele ce constituie realitatea.
M.T.: În poemul Realități netede, neporoase spui: „Văd o Românie consumeristă (sic!) și/ festivalieră. Un realism magic”. Cum se simte un poet postdouămiist în România și cu ce se îndeletnicește el în viața de zi cu zi?
B.A.P.: Ca să fiu onest, după 4 ani de muncă la Amazon Development Center Romania, mă simt mai mult corporatist și nu-mi place. Poet nu mă simt nicidecât. Poate trebuie să mai treacă încă 3 ani (sunt deja 12 luni de la debut) pentru a-ți spune dacă și cum se simte un poet postdouămiist. În afară de asta, consum.
M.T.: Acum că ai intrat în malaxor, sunt curios: 1. Ce așteptări ai avut de la editură în materie de promovare a cărții? Te-a mulțumit până acum aportul ei la acest demers? 2. Ce speranțe îți legi de criticii literari autohtoni? Nu în ultimul rând: 3. Ce șanse dai Goodreads-ului, dar booktubing-ului – în ce măsură merită ele luate în seamă în raport cu exegeza practicată „în dulcele stil clasic”?
B.A.P.: Nu am să neg faptul că mi se pare nostimă structura „ai intrat în malaxor”, asta pentru că rareori am simțit că pot și vreau să mă amestec sau să fiu amestecat în lumea literară într-un mod profund, implicat, dar nu exclud că s-ar putea să mi se schimbe optica. Îmi place să stau aproape de margine, fără a mă considera outsider, merg la evenimentele la care sunt invitat pentru că doar așa pot observa, refuza prefabricatele și construi propriile opinii.
Dincolo de digresiunea asta, aș prefera să răspund la prima curiozitate folosind metoda și terminologia utilizate în corporație pentru a oferi feedback, adică structurând răspunsul în super powers și growth areas. Mă încântă că transcender este o carte prezentă în rețeaua librăriilor importante din țară (Cărturești, Librarium) și disponibilă online pe Libris și eMAG, o distribuție bună fiind (dacă nu mai importantă) cel puțin la fel de importantă ca promovarea. Totuși, drept fun fact, debutul meu nu apare pe site-ul oficial al editurii nici la un an și câteva săptămâni de la apariție. În ceea ce privește promovarea volumului folosind social media, pot mărturisi că transcender a fost vizibil datorită scriitoarelor și scriitorilor pe care îi știm cu toții la nivel național (Olga Ștefan, Lavinia Bălulescu, Andrei Dósa, Nichita Danilov – sunt sigur că omit alte nume în acest moment), care au avut generozitatea de a semnala cartea, dar și mulțumită mie. Așa cum zicea Snoop Dogg, “I wanna thank me for believing in me/ I wanna thank me for doing all this hard work/ I wanna thank me for having no days off/ I wanna thank me for, for never quitting”, aș putea spune și eu gândindu-mă la cum mi-am asumat ingrata misiune de a promova cartea pe Facebook și Instagram, de a inventa un scurt text al cărui scop era plasarea produsului la fiecare câteva zeci de zile sau de a trimite colete criticilor și cronicarilor, așa cum am aflat că făceau poeții la începutul anilor 2000. Am făcut toate astea pentru că am crezut că transcender merită, și nu pentru că voiam eu, ca autor al cărții, atenție sau atenții. Desigur că există și un alt motiv, și anume cel care se referă la un context specific: imediat după debutul meu a apărut la aceeași editură și debutul lui Gabriel Cărtărescu, un foarte tânăr poet care a clironomisit o responsabilitate și un capital de imagine uriașe, fapt care a făcut ca eforturile de promovare ale editurii să se concentreze pe un singur volum. Prin urmare, transcenderului i-a revenit restul, iar transcenderul este mulțumit și nemulțumit cu acest rest.
Celei de-a doua curiozități (care se referă la speranțele mele privind critica literară autohtonă) i-aș răspunde astfel: dacă există un singur precept al stoicismului pe care l-am preluat organic, transfigurat (poate) și aplicat în viața de zi cu zi, atunci acela ar consta în faptul că încerc să nu mă leg de comportamente, oameni, instituții – de nimic, pe scurt – prin speranțe pentru a nu fi dezamăgit și pentru că nu e ceva ce stă (și nici nu aș vrea să stea) sub controlul meu. Așa se face că m-am bucurat de fiecare dintre cele 10 cronici și recenzii ale cărții. Pe de altă parte, chiar și aplicând doctrinar cele abia menționate, nu am putut să nu observ că există cronici scrise și premii acordate pe baza unui capital de imagine – dobândit în timp, moștenit sau tranzacționat –, dar chestiunea ține de domeniul politicilor literare pe care le urmăresc de la distanță, cu real interes și amuzament.
Nu în ultimul rând, atâta vreme cât publicăm o carte, deci transmutăm ceva ce există în potență într-un obiect fizic accesibil celuilalt (în sensul de celorlalți), consider că orice opinie, fie ea exprimată printr-un rating sau un scurt text cu stângăcii datorate poate lipsei lecturilor de teorie literară, este binevenită și justificată, întrucât urmează pe cale de consecință consumării acelui bun. Chiar în cadrul FILIT 2023 a avut loc o dezbatere având ca temă „Critica literară în vremea influencerilor”, aducându-se în discuție inclusiv Goodreads-ul și booktubing-ul. Nu doar eu am gândit asta, unii dintre invitați chiar verbalizând: este o falsă dispută deoarece exegeza practicată „în dulcele stil clasic”, adică realizată de cititorii profesioniști care uneori mai cad în păcatul lecturilor de identificare, și scurtele prezentări ce adesea fac doar dovada unei lecturi de identificare (sau nici măcar atât) sunt complementare și necesare împreună. Pot spune că au existat mesaje primite pe Facebook messenger, legate de transcender, bineînțeles, care m-au bucurat mai tare decât unele cronici și recenzii. Era acolo o voce care, prin simplul fapt că există și are intenția de a se face auzită, merită ascultată dincolo de ce și cum spune – era vocea celuilalt, celălalt care îmi seamănă.
M.T.: Provocare finală: aselenizare sau amartizare? Ce mesaj succint al omenirii ar purta un transcender?
B.A.P.: Sunt tentat să aleg terțul ascuns intenționat de tine: terraformarea Terrei. Înainte de-a mă arunca entuziast în brațele unor scenarii ce țineau până nu demult de literatura SF, mă îngrijorez în legătură cu (re)stabilirea condițiilor optime pentru viață aici pe Pământ, ca să nu existe posibilitatea ca vreun poet de la bordul Stației Spațiale Internaționale să noteze lucruri de genul: „Celulele vechii omeniri/ se scurg pe stâncile unei planete/ în dezordine”.
Pariez că o parte din mesajul succint al transcenderului se referă chiar la cele antemenționate, cealaltă parte vizând reconcilierea diferențelor prin apelul la o empatie care să funcționeze cumva, la banala grijă a omului pentru om, a omului pentru ceea ce îl înconjoară, la un joc doctrinar prin care raporturile de putere sunt suspendate. transcenderul nu poate fi belicos, ci doar vorbăreț și plicticos.
