Am dat de poeziile lui Andrei Doboș datorită unui playlist încărcat de Danaga acum câțiva ani. A doua zi am scuturat internetul de toate volumele sale de poezie și mi-am înnebunit prietenii ba cu playlistul, ba cu cititul poeziilor din volumele abia cumpărate. A fost prima dată când am simțit că versurile altcuiva îmi povestesc despre un univers pe care îl cunosc, finalizând simplu, după fiecare poezie citită prietenilor: așa mi-ar plăcea să scriu și eu.
Și fiindcă un calup anume dintr-o poezie mi-a rămas în minte, am vrut să vorbesc cu Andrei Doboș despre universul ăsta al lui care sincer nu poate fi cuprins vreodată într-un interviu.
Seriozitatea s‐a scurs din mine ca seva din copacii bătrîni
la primul acord neaşteptat de liră.
Şi vindecarea, o, vindecarea nimic mai mult ca bucuria unui puşti
rămas singur în delfinariu.
Cum influențează ludicul din poezia ta viziunea asupra vieții, în contrast cu tumultul existențial al altor tineri poeți contemporani?
Nu știu cât de ludică este poezia mea sau în ce măsură ludicul este un element distinctiv al ei. Îmi pun și eu această întrebare – pe o scară de la Marius Ianuș la Vlad Drăgoi – cât de ludică? Pot însă să speculez sociologic în marginea întrebării tale. Există o anumită diferență de temperatură interioară, de atitudine între generația mea, cea a milenialilor, și generația X, din care, în sfera poeziei, este formată așa-zisa generație douămiistă. Diferența – spun aici o banalitate – vine din experiențe de viață diferite. Orizontul de tineri adulți al douămiiștilor au fost cumpliții ani ‘90, pe când milenialii au avut parte de niște ani mai puțin turbulenți, mai puțin violenți.
Ai acele imagini (soldățoi în pantaloni scurți sau chiar puștiul rămas singur în delfinariu) care sunt viziuni idealizate ale copilăriei. În ce mod reinterpretează poeziile tale mitologia personală a primilor ani? Care este rolul acestei viziuni asupra lumii în construirea unei poezii care, deși se joacă cu imagini simple, abordează teme profund umane?
Este o problemă de limbaj. În poezie mă preocupă acest spațiu de compost, fermentația vocilor, deci și a celor care survin din cea mai intimă copilărie. Ca activitate, încerc să nu intervin cu membrana unei mitologii personale. Timpul m-a învățat mai bine, să ascult eroziunea limbajului, bolboroseala fermentațiilor sale. Nu înregistrez, nu transcriu, nu exprim. Simplu scris, doar scriu. Scriu ca ferment sau rețea micelară, ca releu simbiotic de transmisiuni pentru semnalele electro-chimice ale altor entități.
Cum influențează apropierea de natură și de un „ghetou urban” idilic înțelegerea relației dintre individ și mediul înconjurător?
Natura, nu mă satur s-o spun, nu există. Sau, mai precis, faptul că un concept ca cel de natură ne acaparează mintea este fix problema cu care ne confruntăm. Noi nu suntem animale, dar nici animalele nu sunt animale. Corpurile noastre sunt colaje de microorganisme – nu existăm ca un tot unitar și pur – ADN-ul uman coexistă cu cel bacterian. Dacă ne-am pune ochelarii potriviți, am vedea că până și în cel mai ultratehnologizat centru urban, aerul este plin de spori. Pe de altă parte, în sângele nostru se găsesc până la cinci tipuri de plastic. Distincția dintre sintetic și organic are din ce în ce mai puțin temei. Nu știu dacă ai observat, dar de la o vreme pădurile și râurile au început să facă politică. Aceste entități îmi inspiră limbaj.
În ciuda metaforelor din poezia ta, pare important pentru tine să ai un stil poetic simplu și direct. Reflectă asta oare o formă de reziliență sau adaptare la realitatea cotidiană?
Adaptativ și rezilient, da. Cred că formarea unui stil minimalist este unul dintre proiectele artistice de substanță ale României post-89; nu doar în literatură: ci și în film, muzică sau arte plastice. Avem de a face cu un mare proiect „rominimal” care e departe de a fi epuizat prin avatarurile sale tranzitive și autoficționale. În poezie, arsenalul minimalist are un viitor, încărcarea spațiului gol – dintre cuvinte, versuri ori strofe – este încă un instrument artistic redutabil.
În ce măsură erotismul flexibil și amintirile din copilărie pot coexista armonios într-un univers poetic ce se hrănește cu dorința de a celebra viața în esența ei, fără a o idealiza în exces?
Aș generaliza puțin răspunsul la această întrebare. Mă gândesc la posibilitatea terapeutică a scrierii de poezie, intens apelată în ultimii ani. Ca discurs public, deschis, nu numai în cabinete specializate sau lângă un pahar. În poezii deja se întâmplă asta. Dar poezia este spațiul privilegiat unde discursul privat devine discurs public. Unde subiectul devine obiect. Dacă am reuși să facem vocea noastră interioară, sensibilitatea noastră fundamentală, şi mai tare auzită decât este ea auzită acum, am vedea atunci, poate, cu mai multă limpezime, formele perverse de opresiune afectivă ale societății actuale, subtilitatea lor, efectele lor cumulative în toxicitate. Emoția te poate îmbolnăvi mai sigur decât orice otravă. Emoțiile populare sunt o problemă de sănătate publică. De ce sunt atât de mulți oameni nefericiți? Avem nevoie de o societate care să-i acomodeze pe cei sensibili, pe cei „slabi”. Avem dreptul la siguranță psihică, doar că încă nu o știm. Este un drept care va trebui câștigat, la fel ca abolirea sclaviei animalelor non-umane sau interzicerea industriilor extractiviste. Va fi necesar să trecem printr-un proces de iluminare colectivă şi asta este întotdeauna dureros. Trebuie să facem obiecte din stările noastre psihice. Obiecte politice din ceea ce este acum considerat a fi apanajul sferei psihice private şi a unor indivizi atomizaţi, deconectaţi.
Poezia actuală vestește această transformare politică a discursului, fiind sensibilă la atractori, adică la forme de organizare socială din viitor.
Cum poate poezia ta, jovială și nostalgică, să influențeze viziunea asupra relațiilor interumane, mai ales în contextul unei lumi care pare să cedeze presiunii unei realități tot mai dure și mai cinice?
Limbajul poetic se supune unui principiu al plăcerii, nu unui principiu al realității, este deci un limbaj non-tranzacțional. N-aș putea să cer pâine în versuri, nici să explic cuiva cum să schimbe cauciucurile. Dar tocmai această gratuitate, această libertate fără necesitate, îi asigură o deschidere în raport cu posibilitățile, aspirațiile și relațiile viitorului.
Cum conectezi noțiunea de nostalgie la imaginarul bucolic? Cum integrezi lumea asta în cea a urbanului ca loc al alienării și al haosului?
Bucolismul este unul dintre materialele cu care lucrez frecvent și care mă preocupă în mod special, dar cu care nu am neapărat o coexistență pașnică. Încă de la începuturile sale, în Antichitatea romană, bucolismul s-a format ca ideologie artistică a aristocrației, prin care aceasta își reprezenta idealizat viața „simplă” și lipsită de griji a păstorilor. Bucolismul conține și această nostalgie, falsă din punctul meu de vedere, după frumusețile pierdute ale unui stagiu anterior de evoluție socială. Azi, bucolismul este folosit ca armă politică de către ideologii localismului și este integrat într-un complex aparat de seducție pe care boți umani și non-umani îl propagă intens în numele unei reșapate politici a gliei și a sângelui. Ce se întâmplă? Un număr din ce în ce mai însemnat de oameni resimte o dorință – legitimă – de apartenență și de relaționare/contact direct cu pământul – doar că pământul „strămoșesc” spre care aspiră ideologii vampirici ai izolaționismului nu mai există. Ce poate fi „strămoșesc” la biofilmul subțire și fragil care înfășoară planeta? Gaia nu are în ea nimic „strămoșesc” – ci, ca să traduc o vorbă faimoasă a lui Lynn Margulis – este o japiță – o „Mare Japiță” a coexistenței și interdependențelor. Pe de altă parte, nici globul, ca triumf al megalopolisului tehno-utopic, care își maschează violența exploatativă și extractivistă, nu se simte prea bine. Deci unde suntem?, mai degrabă decât cine suntem?, este întrebarea momentului. Cred că din acest spațiu de gândire, și din aceste tensiuni și nuanțări apare bucolismul la mine, ca material artistic.
Cum transfigurezi amintirile, relațiile personale și sociale din viața cotidiană astfel încât acestea să capete acest caracter mitologic și infantil?
Nu am o rețetă, dar am un praxis artistic relativ stabil: ascultarea. Îmi dau propria voce la minimum și ascult limbajul sau limbajele care vor să-și facă apariție în poezia mea. Mă educ, prin această practică, să fiu un simplu poet-mediator.
