Anca Chimoiu a absolvit Facultatea de Filozofie din București, cu o specializare în filozofia culturii. A lucrat în presă, mai întâi corector și cap limpede, apoi editor de monitorizare știri, jurnalist și secretar general de redacție la „Casa Lux“, prima revistă de amenajări interioare din România postdecembristă. Începând din 2000 a lucrat în publicitate, pentru branduri locale sau multinaționale. A publicat articole, în special pe teme culturale și de educație. În februarie 2023 a lansat, alături de Claudiu Komartin și Ana Toma, Daravere concept store – un spațiu gândit ca o expoziție recurentă de carte de poezie și obiecte de autor. A publicat proză scurtă în Revista de povestiri, Iocan, Echinox, Tomis, Steaua.
Atunci când este volumul ei de debut, apărut în 2023 la editura Vellant, colecția Traverse. Ne-am întâlnit de cele mai multe ori la evenimentele organizate de institutul Blecher, apoi pe la târgurile de carte și desigur, la Daravere. M-a bucurat foarte tare apariția debutului în proză, pe care l-am citit pe îndelete imediat ce a apărut. De aici s-au ivit câteva întrebări, la care Anca a avut amabilitatea să răspundă și pentru care îi mulțumesc.
Scrii când ai o poveste de spus sau scrii ca un exercițiu și apoi dezvolți?
În general scriu când am o poveste de spus, dar de fiecare dată scrisul în sine devine un soi de exercițiu, pentru că povestea pe care o aveam în minte este, de multe ori, doar o schiță a celei de pe hârtie. Și nu toate poveștile scrise rămân pe lista scurtă a celor publicabile. Se întâmplă uneori să revin asupra unui text și să îl dezvolt; sau să îl las pe o listă de așteptare mentală, până când găsesc o rezolvare care să mă mulțumească în primul rând pe mine.
Cum începi o poveste? De la o întâmplare, de la un personaj? Ce te inspiră să scrii?
O proză poate pleca din mai multe locuri: fie de la o întâmplare sau mai multe care m-au inspirat, fie de la un personaj pe care îl am în minte și pe care încerc să îl conturez punându-l în scenă alături de alte personaje. Dar niciodată nu transpun întâmplări chiar așa cum s-au petrecut și nici nu mă interesează eticheta „poveste adevărată” sau asemănarea cu persoana din viața reală de la care am plecat – chiar dimpotrivă. Dar e greu de spus ce tip de întâmplări declanșează acel clic, în urma căruia apare o proză; uneori e doar un simplu și banal dialog, alteori este modul în care interacționează niște oameni complet necunoscuți, alteori e vorba de întâmplări cu implicare emoțională personală foarte mare. De fiecare dată însă încerc să iau distanța corectă față de personaje și subiect – și asta pentru că îmi plac mult poveștile cu narator obiectiv. Scriu la persoana întâi doar atunci când povestea are mai mult impact dacă e scrisă din perspectiva unui personaj.
Citești când lucrezi la textele proprii sau preferi să nu, ca să nu fii influențată?
Nu am o regulă precisă, uneori citesc poezie când scriu proză, alteori citesc roman. Dar au existat perioade în care nu am simțit nevoia să citesc absolut nimic – tocmai pentru că eram în căutarea unei anume voci sau a unei anumite perspective și mintea mea refuza să parcurgă un text scris de altcineva. Dar indiferent dacă citesc sau nu atunci când scriu, las un timp considerabil de respiro fiecărui text, până mă apuc să editez sau eventual să rescriu.
Cum construiești finalurile? Le ai de la început în minte sau se configurează pe măsură ce avansezi cu povestea?
De cele mai multe ori am finalul în minte, dacă nu chiar întreaga poveste. Dar, cum spuneam și mai devreme, se poate întâmpla să schimb cursul narațiunii. Uneori în timp ce scriu lucrurile converg spre o altă direcție, sau constat că finalul nu se mai susține. Dar sunt foarte puține proze care primesc un alt final, cele mai multe dintre proze au rămas așa cum le-am gândit inițial. Finalurile par mai ușor de găsit decât începuturile, cel puțin pentru mine.
Sunt mulți copii nefericiți în unele dintre proze (divorțuri, abuz, alcoolism, neglijență din partea părinților). Par naivi unii dintre ei, dar, la o privire mai atentă, nu sunt deloc. Poate mai potrivit, nu mai sunt. De ce ai ales să scrii despre ei și de unde a pornit dorința asta?
Personajele copii au apărut cât se poate de firesc printre adulții din carte. Nu mi-am propus nicicum să scriu povești cu copii în mod special, dar am avut mereu o atenție specială către copiii din jurul meu chiar și înainte de a deveni mamă. Există o anume prospețime pe care numai o privire de copil o poate avea și un anume tip de comunicare pe care nu o poți stabili cu om matur. Pe de altă parte, există această preconcepție, dacă vrei, că ar fi semn de egalitate între copilărie și inocență totală sau între copilărie și fericire maximă. În realitate, copiii au și ei parte de bune și rele, de întâmplări fericite sau mai puțin fericite — în funcție de ceea ce le oferă adulții din jur sau contextul de viață. Iar contextul de viață oferă din păcate și divorțuri și alcoolism și abuzuri și abandon – și asta nu de ieri, de azi. Copiii iau parte activ la dramele de familie sau din jurul lor – nu ai cum să îi protejezi de asta, după cum nu îi poți proteja nici de viață. Poți, ca adult, să îi ajuți să traverseze mai ușor un moment sau altul, dar indiferent ce le vei spune nimic nu va diminua surpriza pe care o aduce perspectiva de copil asupra unei întâmplări cotidiene – fie ea mai mult sau mai puțin fericită. Ce mi s-a părut mereu fascinant la modul în care digeră un copil o întâmplare sau alta e fix asta: că oricât ar părea de naiv sau neștiutor (iar un copil e în esență un foarte puțin știutor în ale vieții), la nivelul empatiei, al înțelegerii emoțiilor și sentimentelor va veni mereu cu un anume ceva care răstoarnă perspectiva adulților asupra lumii – tocmai pentru că lumea lui mentală nu e formată încă.
Atunci când este pentru mine o carte de proză scurtă cu destul de puțin dialog si cu multe gânduri, printre altele, desigur. Mi-a părut un volum în care s-a locuit mult și asta mi-a plăcut, nu sunt pagini în care să sune ceva nenatural, grăbit, neglijent. Am observat că nu sunt descrieri ale personajelor, ca cititor, le intuiești sau imaginezi câteva trăsături din acțiunile sau întâmplările la care iau parte. Le-ai construit intenționat așa?
Știi ce tip de compunere am urât cel mai tare în școala generală? Fix asta: descrierea personajelor. Adevărul e că nu mi-am propus să ocolesc descrierile, dar mi se pare mai de impact (deși mult mai greu) să reușești o descriere indirectă de personaj, apelând la dialog și la modul în care un personaj interacționează cu celelalte. Cam așa se întâmplă și în viață, nu? Cunoști pe cineva în funcție de modul în care vorbește și se comportă. Nu mă deranjează descrierile în textele altor scriitori, dar nu mi se pare că ar aduce un mare plus în prozele mele. Deci da, le-am construit cât se poate de intenționat așa – până și un narator aparent omniscient își poate asuma un rol de simplu martor, în care încearcă să relateze, cât de obiectiv se poate, ceea ce se desfășoară în fața lui. Nu apelez la descrieri ample, prefer să menționez doar acele elemente necesare pentru a creiona cadrul prozei și să adaug pe parcurs detalii care potențează relația dintre personaje. În acest mod îi las loc cititorului să compună restul. Nu-mi plac textele care spun totul.
Cum a funcționat relația cu memoria personală legat de anumite lucruri? Ai folosit momente, personaje din viața reală sau te-ai inspirat sau ai făcut research? Există întâmplări de la sat, există povești care aduc aminte de comunism.
Am făcut research foarte puțin sau mai deloc – mai degrabă ca să verific anumite lucruri. Pentru întâmplările din comunism sau din anii ‘90 n-a fost nevoie, lucrurile sunt cât se poate de vii în mintea mea. Și nici pentru lumea satului: bunicii mei de pe mamă au trăit într-un sat din apropierea Iașului, unde mergeam foarte des și unde am petrecut multe vacanțe în copilărie. În plus, am locuit recent, timp de vreo paisprezece ani, într-un sat din proximitatea Bucureștiului și multe dintre poveștile din carte au fost inspirate din întâmplări, oameni, locuri de acolo. De fapt când m-am mutat lângă București am avut un mare șoc cultural: e uimitor să vezi cum trăiesc și gândesc niște oameni al căror traseu zilnic se limitează la ulița din colțul casei, la birtul sau magazinul sătesc. Dar, și atunci când am plecat de la personaje reale în construcția unei narațiuni, nu m-a interesat să redau personajul în carnalitatea lui reală. Sigur că m-am oprit asupra imaginii unei persoane pentru că a declanșat ceva în memoria mea afectivă. Sigur că am apelat la memoria personală pentru bunicii din anumite povești sau pentru alte personaje, dar nu m-a interesat niciodată să fac cronică de familie și nici nu mă va interesa vreodată.
Ce crezi că este mai important în literatură, să exprime un adevăr sau să fie verosimilă?
Cred că am răspuns deja parțial la întrebarea asta. Dar ai folosit cuvântul adevăr, iar eu am absolvit Facultatea de Filozofie, ca și tine. Așa că ți-aș răspunde la modul următor: depinde cum definești „adevărul”. Atunci când vorbim de literatură, deci implicit de ficțiune, aș spune că adevărul este definibil chiar prin verosimilitate – și nu de asemănarea cu realul. O pagină de literatură mare, de raftul întâi, va surprinde mereu (cel puțin) un adevăr general uman – dar nu în același mod în care îl explică o pagină de literatură de specialitate, științifică, sau un material jurnalistic. Și totuși poți înțelege mai bine o epocă, un popor, o cultură citind un text de ficțiune decât citind unul științific – chiar dacă e un text de popularizare a științei, deci scris într-un limbaj accesibil. Prin ficțiune extragi parcă esența dintr-o poveste sau alta, lași deoparte balastul contextual, detaliul care nu are nimic special de spus. Te-ai gândit vreodată că nu doar scriitorii construiesc ficțiuni, ci orice om, luat la întâmplare? Modul în care povestim un fapt cotidian e o formă de ficțiune – nu ai cum să spui „tot” chiar și despre o întâmplare adevărată (adică trăită). Și nu povestim niciodată la fel nici măcar întâmplările-cheie, cele care ne-au marcat existența. Orice descriere a unui fapt de viață implică o ficționalizare a acestuia, depinde de momentul în care povestești, de vârstă, de context, de cine te ascultă. Și poate tocmai familiaritatea general umană cu ficțiunea (care nu este egală cu minciuna) îl face pe cititor atât de „naiv” în fața unui discurs literar verosimil, atât de „credul” în fața unui discurs literar articulat. La urma urmelor, dacă vrei realitate brută, te uiți la știri.
Sunt autori de proză scurtă contemporană pe care îi admiri? Români, străini? Ne poți da câteva recomandări, exemple?
Admir mulți scriitori de proză scurtă, români sau străini, contemporani și nu numai. Ba chiar prefer să mă întorc periodic la nume de referință – Borges, Cortazar, Salinger, Carver. Dintre numele feminine, Alice Munro, Ludmila Ulițkaia, Marguerite Yourcenar cu „Povestirile Orientale”. Mă abțin să numesc scriitori români contemporani, ca să nu se supere cei nenumiți, dar mă bucur că se scrie proză scurtă tot mai multă și tot mai bună. La recomandări, nu am nume de dat, cred că fiecare e în măsură să decidă pentru sine cu ce tip de scriitură rezonează. Dar celor care scriu proză scurtă, le-aș recomanda să citească și poezie contemporană, sunt multe zone de convergență între cele două genuri literare.
Are o femeie, în România anului 2024, nevoie de o cameră doar a ei pentru scris?
Bună întrebare! Știi ce mi se pare interesant? Din celebrele cuvinte ale Virginiei Woolf s-a reținut partea asta despre camera personală – adică partea care sună cumva mai poetic. Partea cu banii pare să fie uitată aproape complet. Ceea ce, da, e valabil și azi și va fi valabil mereu: o femeie (ca orice scriitor) are nevoie de un spațiu al ei și de resurse pentru a-și permite să se dedice scrisului. Și mai e ceva: are nevoie de timp. Toate trei sunt la fel de importante. Într-o lume ideală, în care n-aș avea niciuna dintre aceste trei griji, probabil aș scrie o carte de proză scurtă pe an.
