Trupa de post-rock din București Am Fost La Munte și Mi-a Plăcut a ajuns la cel de-al cincilea material discografic după „Susurul Râurilor Care Curg În Jos, Sau În Sus, Depinde Cum Te Uiți” (2016), „S-a Rezolvat. Nu se poate” (2017), „La Deal”(2019) și „La Vale” (2022), însă de data aceasta este vorba despre ceva mai special chiar și decât un album live, cum este ”Live at Dunk!”. O experiență pe care o plasez ușor undeva între clipul ”Call my name” de la Madrugada și ”Live from the Pool” de la Vola, și o premieră dacă ne raportăm la proiectele muzicale din România.
Povestiți-ne puțin cum v-a venit ideea unui asemenea concept și cum v-ați mobilizat să îl puneți în practică.
Matei: Sincer, habar nu am cum a apărut ideea. Probabil o combinație între „trebuie să facem ceva”, „hai sa facem si ceva nou” și „ce trebuia să facem de mult, însă n-am făcut încă”. Cert este că forma finală a fost încropită de-a lungul multor discuții, înainte, în timpul și chiar și după execuția sa. Iar legat de cum ne-am mobilizat, răspunsul este: cu greu și cu un dram de noroc.
Un asemenea proiect necesită organizare și logistică, mă gândesc că a căra instrumente, cabluri și toate cele necesare pentru filmare pe munte nu e tocmai un proces ușor. Care au fost provocările întâlnite și ce pățanii aveți să ne povestiți?
Alex: A fost, cu siguranță, o provocare pentru noi toți, dar mai ales pentru echipa noastră de filmare. Am făcut mai multe prospecții ca sa găsim locul potrivit și eram destul de aproape sa recurgem la planul B, care era considerabil mai puțin spectaculos. Până la urmă am primit un pont bun pentru o locație exact cum trebuia și unde trebuia. Căratul și montarea au fost complicate, dar cred că cele mai mari provocări au fost planificarea și să se trezească Stere la timp. Drumul a fost un pic presărat cu obstacole, dar am reușit să ajungem acolo cu bine, cu toate dubele și camioanele (da, am avut camion) și am reușit să montăm totul la timp, ca să beneficiem de lumina aia superbă de la apus. Cu mașina mea de atunci, un Opel Zafira, am urcat pe alt drum decât restul echipei și a fost ca la raliu, nu puteam încetini fiindcă riscam să rămânem blocați pe ulițele care duceau la locație.
Ați filmat & înregistrat în inima munților Carpați. Cum ați ales această locație și ce o face cea mai potrivită pentru proiectul Îmi Plăceau Mai Mult Înainte?
Alex: Într-un fel, locația a fost aleasă de ideea materialului, e ca și cum s-ar fi ales singură. Voiam să marcăm un soi de întoarcere la origini, așa că am ales un loc care să facă o trimitere evidentă la numele formației, așa cum numele materialului, Îmi Plăceau Mai Mult Înainte, reprezintă o întoarcere la cum abordam procesul componistic pe vremuri.
La evenimentul de lansare, Mircea îmi spunea că pe noul material se pot auzi și influențe de stoner, cine le-a pus acolo? Glumesc, să reformulez, care sunt acele trupe de stoner care au influențat parcursul vostru și au dus la această alegere?
Stere: Influențele de stoner au fost tot mai vizibile pe măsură ce am trecut de la un album sau material la altul. Deși nu toată formația ascultă acest gen muzical sau celelalte stiluri înrudite, sludge, doom și așa mai departe, nu e întâmplător că ne-a fost la îndemână să integrăm sonoritatea asta lentă, masivă și totuși agresivă în propriul sunet. Fiindcă ne îndreptăm tot mai mult către post-metal, începem să avem tot mai multe pasaje unde acea cadență specifică acestor genuri muzicale își găsește locul, stilurile menționate anterior semănând cu și chiar influențând post-metalul. Printre formațiile de stoner/sludge care ne-au influențat se numără Melvins, Acid Bath, Elder, Monolord și Eyehategod, dar ar fi mai potrivit să menționăm formațiile de post-metal Pelican și Isis, care au avut o influență „mai” directă. Nu în ultimul rând, Intronaut e o formație care reunește mai bine ca oricine altcineva accente de post-metal, prog, sludge și chiar jazz. E o formație impresionantă, care cu siguranță și-a pus amprenta pe munca noastră.
Dincolo de încadrarea stilistică a muzicii voastre, ce vă doriți să transmiteți ascultătorilor prin Îmi Plăceau Mai Mult Înainte? Pentru că până la urmă totul se rezumă la sentimente & trăiri. Eu, spre exemplu, asociez muzica voastră ori cu plecările la munte, ori cu serile de concert din Control, puținele momente când reușesc să mă deconectez de cotidian și să iau o gură de aer.
Stere: Cum am spus adesea de-a lungul anilor, nu căutăm niciodată să transmitem ceva anume ascultătorilor, acesta fiind, de altfel, principalul motiv pentru care nu dăm pieselor titluri serioase, cu o semnificație clară. Credem că muzica instrumentală ar trebui ascultată strict pentru valoarea ei estetică; este formă de dragul formei, cum ar spune unii filosofi/ teoreticieni ai artei. Bineînțeles că ascultătorii vor face asocieri, dar asta e frumusețea acestui gen muzical: oferă un cadru în care ascultătorul este liber să facă propriile asocieri, să atribuie muzicii propria semnificație, exact cum spui tu în întrebarea de mai sus. Pentru noi, însă, chiar din postura de ascultători, cel mai plăcut mod de a asculta tipul ăsta de muzică este liber de orice efort al interpretării.
Există o legătură foarte strânsă și a existat încă de la începuturile trupei, între umor și muzică, noi ca popor avem o afinitate specială pentru comedie și e cumva de înțeles de unde a plecat succesul trupei, apoi ce a menținut această conexiune vie. Însă sunt curioasă, cum ați reușit să cuceriți publicul străin când ați cântat la dunk!festival (festival de post-rock din Belgia)? Vorbim de un feedback diferit când aveți în față un public atât de divers, cu origini diferite și care nu înțelege întocmai inside joke-urile românești?
Vlad: Îmi place să cred că reușim, într-o oarecare măsură, să transmitem mai departe faptul că suntem o trupă de oameni cu haz. Însă aici putem vorbi și de avantajul genului muzical pe care îl abordăm, și anume lipsa versurilor, lucru care îl face cu atât mai accesibil pentru publicul divers de la dunk!festival. Emoțiile noastre erau legate mai degrabă de cum va fi primită muzica – imaginându-ne că acest public divers a ascultat cam 90% din albumele de referință ale genului, iar standardele sale vor fi fost cât mai înalte. Pe scurt, nu știu în ce măsură am reușit să-i cucerim, însă de pe scenă păreau cel puțin încântați.
”We Hold Each Other At Current”, ”I Have Roads to Make”, ”Empty Elbow”s, ”If It Is” — Sunteți cunoscuți pentru alegerea foarte inspirată a denumirilor melodiilor. Ce era așa de bine înainte? Pardon, cum decurge acest proces de brainstorming?
Vlad: Trebuie să recunosc că trendul ultimilor ani a fost să ne batem capul cât mai puțin cu titlurile melodiilor. Denumirea lor în engleză ne-a impus, totuși, o provocare. Vrem să avem titluri care, traduse prost din română în engleză, să pară că exprimă ceva deep și să nu sune doar caraghios. It’s Heavier Than You Would Believe.
Unde ascultăm Îmi Plăceau Mai Mult Înainte live în următoarea perioadă? Dar mai ales, va exista acest material și în format fizic DVD/bluray?
Matei: Singura variantă a acestui material se regăsește doar pe canalul nostru de youtube, și cel mai probabil nu va vedea altă formă. Cât despre aparițiile live, suntem suficient de conștiincioși încât să le anunțăm pe canalele noastre de social media cu fiecare ocazie.
Dorim să adăugăm la colecție atât materiale Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, cât și recomandări marca Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut. Așa că, putem arunca un ochi către ultimele achiziții pe CD și/sau vinil ale membrilor trupei cu un mic background în spate?
Mircea: Doar ce mi-am luat Ben Howard — I Forget Where We Were, un disc de care uitasem cu desăvârșire, dar pe care pe care îl consider esențial pentru ascultătorii genului indie/singer songwriter. Totodată, de curând am plasat pre-comandă pentru Opeth – Damnation și Type O Negative – Life Is Killing Me, ambele beneficiind de un reissue pe vinil. Da, știu: par un bătrânel care crede că nu se mai face muzică bună în ziua de azi, însă nu pot să nu adaug pe această listă marea mea revelație din ultimul an, care este Hangman’s Chair. I-am vazut anul acesta la Rockstadt Extreme Fest și au sunat mai bine ca pe disc (A Loner), pe care îl recomand tuturor fanilor genului doom, dar care mai bagă și un my Bloody Valentine la un spritz.
Stere: Ascultați Intronaut. Albumul lor, Habitual Levitations, este cel mai bun album al deceniului trecut din zona post-metal / prog, din punctul meu de vedere. Nu e numai o formație criminal de subapreciată, ci și prea puțin ascultată la noi în țară.
Unde vă vedeți peste cinci ani?
Mircea: Proaspăt întorși dintr-un turneu sau după o lansare de album, stând de vorbă cu revista Golan.
