Abia de curând am văzut și eu scurtmetrajul de animație „Degete de sticlă” (2022), realizat de Alina Gheorghe, care a absolvit studiile de licență în cadrul Facultății de Film a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București. Împreună cu Andrei Voineag și avându-i drept coordonatori pe prof. univ. dr. Radu Igazsag și lect. univ. dr. Valeriu Căliman, Alina Gheorghe a realizat acest scurtmetraj care a fost selectat ulterior pentru cel mai important festival de animație – Annecy, la categoria Graduation Films/Films de fin d’études. Pentru că mesajul animației mi se pare unul foarte puternic și fiindcă afinitățile mele includ simbolismul caracatiței, regăsit și în această animație, am vorbit cu Alina Gheorghe și cu Andrei Voineag despre conceptul care se află la baza scenariului, dar și despre procesul de producție și problemele cu care se confruntă artiștii atunci când creează.
Întâi de toate, care este background-ul vostru educațional și cum au modelat studiile voastre preocuparea pentru arta vizuală?
Alina: Pentru mine a fost punct ochit și punct lovit. Am studiat artă încă din clasa a V-a, am terminat școala generală și liceul de arte, deși și înainte de asta profesorii îmi îndemnau părinții să mă dea la cursuri de arte. Cred că pentru mine a fost foarte relevant, deși nu eram mereu foarte atentă la ore, să am deschiderea asta față de artele plastice timp de opt ani, zi de zi. Când am fost pusă să-mi găsesc conceptul pentru primul film, primul instinct a fost să mă duc la cunoștințele de istoria artei dobândite în liceu.
Andrei: La mine a fost un traseu mai indirect și anevoios. Nu am avut legătură directă cu „lumea artistică” decât după ce am terminat liceul și am dat admiterea la UNATC. Până atunci, studiasem chitară și pian la școala de muzică clasică, în clasele IV-VIII, dar fără să am o perspectivă vastă despre ce înseamnă muzica sau expresivitatea artistică. Cântam la instrumente mai degrabă în baza intuiției și nu eram cel mai studios elev. Îmi plăcea teoria muzicală, dar nu îi vedeam neapărat folosul. Acum, privind înapoi, perioada aceea mi-a format mare parte din intuiția de care mă folosesc acum atunci când mă uit și lucrez la filme.
Animația „Degete de sticlă” a avut premiera în cadrul Animest, unde a primit și o mențiune specială. Animația a fost, de asemenea, selectată la Festivalul de la Annecy și nominalizată la premiile Gopo pentru cea mai bună animație, în 2023. Care a fost experiența de la Annecy?
Alina: În primul rând trebuie să zic că e un lucru extraordinar că filmul nostru a ajuns acolo. Clar mă bucur enorm că s-a întâmplat asta. Cumva, m-a făcut mai vizibilă, dar mi-am dat seama la acest festival cât de business oriented este de fapt industria de film și nu eram neapărat pregătită pentru asta. Totodată, mi-am dat seama că lucrurile trebuie să fie așa, că fără bani nu poți să faci un film. Acum mă simt într-o cursă între festivaluri ca să mă asigur că următorul meu film are de ce să fie finanțat.
Andrei: Înainte să răspund, vreau să spun că nu sunt neapărat în asentiment cu afirmația Alinei, cum că „fără bani nu poți să faci un film”. Sigur, banii îți oferă o susținere și contribuie la vizibilitatea operei, dar nu o definesc și sunt atâtea exemple de filme extraordinare făcute pe bani puțini. În fine, la Annecy a fost surprinzător de bine. Atmosfera de la proiecții era mereu vie și dezinhibată (înaine de fiecare proiecție publicul aruncă cu avioane de hârtie spre ecran, susținuți de urale atunci când avionele se apropie de el). Mai mult, am avut noroc cu organizatorii Festivalului Internațional de Animație Animest, care erau și ei acolo și ne-au dus la tot felul de petreceri de networking (ne cunoscuserăm deja atunci când filmul luase mențiune specială).
Alina: Aș adăuga la ce a spus Andrei: cu siguranță că fără Helga, Filip și Mitrix de la Animest nu ne-am fi descurcat la fel de bine acolo. E un festival gigantic și noi nu știam pe nimeni (și nimeni pe noi).
În paralel, Alina, te-ai implicat în proiecte muzicale cum e cel cu EMAA-Eros și thanatos, unde pentru videoclip a fost folosită animația „Sardina”. Ce îmi poți spune despre această colaborare?
Alina: Filmul de anul I de licență, „Sardina”, făcut în timp record, de o lună, a funcționat ca o clarificare pentru mine în ceea ce privește direcția în care aș vrea să mă duc cu filmele pe care le fac. Cred că „Sardina” a fost prima parte dintr-o trilogie care se încheie, curând, cu „Paradis murdar”. De altfel, mă bucur enorm că filmul poate să fie acum vizionat pentru că nu a participat la niciun festival în afară de Cinemaiubit (festival de filme studențești, realizat de UNATC).
Tu, Andrei, ai făcut voluntariat la Arhiva Activă. Cum a fost experiența?
Arhiva Activă e un proiect demarat prin Centrul de Pedagogie și Studiu al Imagini „Sorin Botoșeneanu” în cadrul UNATC. Andrei Rus este coordonatorul proiectului și mi-a fost profesor. Cred că în primul an de master (sau în ultimul an al studiilor de licență, nu mai țin minte exact), m-a invitat să ajut, împreună cu un grup mai mare de studenți și alumni, la curatorierea și promovarea unor proiecții de film organizate la Cinemateca Eforie cu susținerea Arhivei Naționale de Filme. O altă fațetă a proiectului constă în digitalizarea arhivei interne de filme studențești a Facultății de Film. Pe site-ul Arhiva Activă poate acum oricine să vadă, în momentul de față, cinci calupuri de filme studențești, realizate între 1966-1993, care sunt unul mai interesant decât celălalt. Recunosc, am o mică mândrie că am contribuit și eu câtuși de puțin la punerea în practică a acestor proiecte.
Hai să vorbim mai mult despre animația „Degete de sticlă”. Filmul pornește de la modul în care artistul își percepe propriile lucrări. Ce te-a inspirat, Alina, să abordezi tema provocărilor și a neîncrederii în sine în acest scurtmetraj?
Alina: Filmul nici măcar nu a pornit de la asta. Inițial perspectiva era cea a creațiilor care prind conștiință. Mi se pare că a fost o căutare foarte interesantă până să ajung la faptul că voiam să fac de fapt despre creator și ce înseamnă să fii asta, deși nu știu foarte clar nici eu. A fost un ajutor enorm în primul rând Andrei, dar și profesorii mei, pentru că filmul nici măcar nu era cu caracatițe, ci cu maimuțe. Ideea a trecut prin multe schimbări de la stadiul inițial până la final, schimbări care m-au ajutat să înțeleg cum ar trebui să funcționeze logica de construcție a unui film.
Cum a luat naștere scenariul și care sunt etapele care i-au urmat?
Andrei: Alina dicta și eu scriam, cam cum ia naștere și acest interviu (haha). Serios acum, a fost un proces destul de lung (cred că a durat vreo opt luni) în care am tot schimbat lucruri. Cel mai dificil, pentru mine, a fost să o conving să introducă o oarecare structură narativă coezivă și relativ inteligibilă, mai ales că mă luptam cu Alina, care nu voia să facă un film preponderent narativ, ci unul mai degrabă liric. Dar și într-o construcție lirică, lucrurile trebuie să se închege, metaforele trebuie să se susțină reciproc.
Alina: Eu nu cred că voiam să fac niciun tip de film, ci doar încercam să-mi dau și eu seama cum să fac lucrurile să funcționeze. Dacă Andrei are un merit absolut în acest scenariu e că a avut curajul să-mi spună „nu”.
Alina, cum ai ajuns la lucrat în 3D? Cum ai identificat eventuali colaboratori și cum a fost experiența de lucru în privința scenariului și a muzicii?
Alina: O să răspund întâi la a doua întrebare: nu avem alți colaboratori, la „Degete de sticlă” am fost doar eu și Andrei. Am doar un noroc fantastic că l-am cunoscut pe Andrei în facultate și el știe să facă tot ceea ce eu nu sunt capabilă să fac.
Partea de 3D este o abilitate dobândită în facultate, care m-a ajutat foarte mult să gândesc decorurile. Am ajuns să folosesc 3D pentru că am vrut să am o acuratețe arhitecturală și spațială care e aproape imposibil de realizat altfel și necesită un volum de muncă și studiu mult mai aprofundat și specific, care nu are legătură directă cu un film de animație. Conceptul vizual al filmului, inspirat de sălile de bal în stil rococo, cerea un nivel de detaliu care n-ar fi fost posibil altfel.
Care a fost scena cel mai dificil de realizat și de ce?
Alina: În „Degete de sticlă” nu a fost nicio secvență extraordinar de dificilă. Acum, că mă uit în spate, mi s-ar părea simplu să animez așa cum am făcut-o acolo, dar atunci a fost pentru prima oară când am făcut asta cu adevărat, când a trebuit să trec prin tot procesul. În mod deosebit mi-a fost foarte greu să-mi dau seama cum ar trebui să fac apa să se miște și să arate, măcar puțin, ca apa. În momentul ăsta arată mai mult ca un lava lamp, dar totuși nu-mi displace efectul, având în vedere că îl folosesc în continuare în următorul film.
De ce credeți că atât de mulți artiști se confruntă cu neîncrederea în propria forță creativă și în rezultatele artistice pe care le au?
Alina: Cred că e un pas important prin care oamenii care fac artă, sau creatorii în general, trebuie să treacă pentru că nu este o muncă pe care să o vezi doar tu și să fie doar pentru tine, dar este de multe ori din perspectiva ta. Poate să fie descurajant să îți arăți altora perspectiva din frica de a nu fi înțeles sau de a fi înțeles în mod greșit. Sunt destul de multe filme care fac referire la această neîncredere care mie mi se pare că duce lucrurile mai departe. Neîncrederea te face să pui în balanță propria subiectivitate cu subiectivitatea oamenilor care primesc ceea ce faci. Ce încerc să zic e că prea multă încredere strică pentru că poate să pună o barieră între tine și receptor și să te țină departe de ceea ce vrei să comunici de fapt. În același timp, un lucru pe care profesorii mei l-au menționat de multe ori este că experiența mea nu este suficientă pentru a exprima acest sindrom al imposturii prin care trec artiștii, așa că nu-mi dau seama dacă am perspectiva corectă sau nu vis-a-vis de asta.
Andrei: E greu să nu răspunzi la această întrebare într-un mod pur subiectiv – fiecare avem anxietățile și incertitudinile proprii –, dar o să încerc totuși. Cel puțin în bula în care mă aflu, certitudinile sunt privite cu o foarte mare suspiciune, pentru că deseori izvorăsc dintr-un soi de ignoranță (fie ea naivă sau autoimpusă). Un factor care contribuie, poate, la lipsa de încredere a artiștilor este (sper) confruntarea cu multiple perspective în egală măsură valabile, chiar dacă uneori contradictorii și/sau incongruente. Văd astfel neîncrederea în sine ca fiind esențială pentru evoluția personală, dar în extremă are efect paralizant.
Alina, în timpul realizării acestui scurtmetraj ai întâmpinat vreun moment de neîncredere similar cu cel pe care îl prezinți prin intermediul animației? Cum ai depășit acel moment? Cum eviți să cazi în propria capcană?
Alina: Filmul a pornit de la o neîncredere – faptul că nu vedeam în lucrările mele de atunci nimic altceva decât o adunătură de exerciții fără valoare artistică. Am încercat să redau faptul că și personajul creează obsesiv fără să fie interesat de rezultat. Când lucram la scurtmetraj am trecut prin multe momente în care mă gândeam că poate nu ar trebui să-l fac pentru că nu are sens, deși în egală măsură știam că trebuie să-l fac (măcar pentru că era lucrarea mea de diplomă). Cred că cel mai mare ajutor, fiind vorba de un subiect atât de personal, este să nu mai tratez filmul sau înțelesul său ca fiind al meu și să îl arunc în fața altora pentru a primi perspectiva lor. Pentru mine a fost ușor să fac asta, de la bun început am lucrat cu Andrei și atât perspectiva lui, cât și cea a profesorilor mei m-au ajutat să privesc acest film puțin mai obiectiv și să nu mă mai pierd în ce cred și vreau eu să fie.
Descopăr influențe estetice și cinematografice inspirate în special de curentul rococo. Ce alte curente sau elemente artistice din trecut incluzi în arta ta? Cum apropii privitorul de probleme contemporane folosind totuși elemente de decor istoric?
Alina: Motivul pentru care am ales curentul rococo este pentru că eu îl văd ca fiind curentul care a dat naștere kitschului. Am asociat perspectiva personajului asupra lucrărilor cu prost gustul și deși probabil nu se înțelege asta, pentru mine a fost clar un ajutor enorm să pornesc de la niște lucruri concretizate și exprimate deja pentru a-mi putea da seama ce vreau eu să spun de fapt. Simbolurile pe care le folosesc în film nu au fost gândite neapărat din perspectivă contemporană sau cum ar putea fi interpretate ele, așa că nu am neapărat un răspuns. Însă, cu următorul meu film încerc să fac legătura dintre cele două și să aprofundez motivul pentru care folosesc această estetică.
Este această anxietate a creatorului, de a nu fi suficient de bun, o temă care a caracterizat și alte perioade artistice din istorie? Vă sunt cunoscute cazuri în arta vizuală în care artistul a fost dominat de această frică de eșec?
Andrei: Exprimarea acestei frici își găsește o formă (și devine posibilă) în operele de artă odată cu revoluțiile burgheze de la finele secolului XVIII și începutului de secol XIX. Schimbarea aceasta de paradigmă a dat naștere unei perspective romantice a vieții, unde individul și trăirile lui, experiența personală devin subiecte populare odată cu focalizarea unui nou subiect în artă – omul de rând, țăranul, mic burghezul ș.a.m.d. Depinde acum și cum vrem să definim eșecul – la ce este raportat? Poate fi vorba despre eșecul de a te încadra în anumite standarde ale frumosului, spre exemplu, și atunci ne putem gândi la Egon Schiele sau la Henri de Toulouse-Lautrec. Dacă la primul eșecul este în prim plan, la cel din urmă eșecul este mai degrabă conotat prin absență. Un exemplu poate mai popular ar fi Vincent van Gogh. Toți trei sunt contemporani și-și desfășoară activitatea la finele secolului XIX. În anumite privințe reflectă efectele pe care modernitatea, în epoca sa de aur, le poate avea asupra psihicului uman. Eu aș merge un pic mai departe și aș argumenta că această „frică de eșec” este prezentă în orice ființă umană, iar odată cu căderea vechilor instituții ce reglementau modul în care artiștilor le era permis să comunice, putem observa apariția unui nou limbaj care devine capabil să exprime această frică.
Caracatița mi se pare o alegere fascinantă pentru a reflecta plurivalența, multiplicitatea, capacitatea de a transforma anumite calități fizice, estetice. Cât de mult se camuflează caracatița și cât de mult e mai degrabă alterată propria noastră percepție asupra realității vizibile?
Alina: Am ales caracatița dintr-un punct de vedere factual – este singura ființă care își poate camufla nu doar culoarea, ci și textura. De altfel, tentaculele acesteia seamănă foarte mult cu detaliile decorului rococo. E un lucru pe care eu l-am făcut în film pe care ar fi trebuit să îl punctez ca fiind cheia interpretării, însă reiese vag. Personajul vede adevărata culoare a caracatiței doar în reflexii. Așa cum aceasta se vede pe sine vomitând caracatița în reflexie, am vrut să fac această paralelă în realitate și reflexie încercând să arăt că personajul este obsedat o dată de sine, dar și de creația sa (care este, în fond, o extensie a sinelui). Caracatițele devin transparente odată ce personajul le lasă din mână pentru că își pierd valoarea în ochii lui. Personajului nu-i pasă de rezultat, ci doar de procesul obsesiv de a crea.
Atunci când vorbim despre ceea ce creează artistul: Există oare un contrast mascat între cantitate și calitate? Cantitatea ne ajută adesea să ajungem la calitate, dar artistul se hrănește numai cu calitatea. Cum împaci cele două variante și ce preferi? Ce ar prefera un artist atunci când ajunge la maturitate artistică, cantitate sau calitate?
Alina: E o întrebare la care pot să răspund din două perspective: în cadrul artelor plastice, cât timp eram elevă, categoric consideram cantitatea mai relevantă, deși în acest domeniu calitatea este clar superioară; în schimb, când vine vorba de animație, este greu să răspunzi la asta pentru că fără cantitate este greu ca filmul să existe. Pentru „Degete de sticlă” am făcut undeva peste 3.000 de desene și calitatea fiecăruia în sine nu contează. Ce contează este cum arată acestea în mișcare. Și clar nu numărul desenelor contează, ci ceea ce reușești să faci cu ele atunci când sunt derulate.
Ai reușit, în urma mesajului din acest film, să dai un nou sens unor lucrări anterioare? De fapt, ai avut momente în care ai început să vezi valoarea în lucrările pe care inițial le-ai considerat nesemnificative? Dacă da, cum s-a întâmplat asta?
Alina: Când vorbim de niște lucrări anterioare, ne referim la lucrări pe care le-am făcut în timpul liceului cu scopul unui presupus portofoliu pentru a aplica la o facultate din străinătate și lucrările din timpul anului I de UNATC. Lucrări realizate când aveam între 16 și 18 ani, cărora acum nu le dau foarte mare importanță, și sincer nici atunci nu le dădeam. Nu m-am gândit vreo secundă să le revizuiesc, deși într-adevăr când mă uit peste ce am făcut mă gândesc că reușeam totuși ceva. Însă clar, odată cu facultatea și cu cerințe precum „scenariu” sau „concept vizual” am început să-mi dau seama că lucrurile pe care le fac trebuie să și însemne ceva. Perspectiva mea vis-a-vis de aceste lucrări de început este că erau pentru dezvoltarea capacităților mele grafice, un lucru pe care l-au și făcut. Acum mă simt o persoană capabilă nu doar să deseneze, dar să o facă și repede. Privesc toate aceste lucrări realizate încă dinainte de școală ca fiind în sprijinul a ceea ce fac acum.
Este o poveste destul de veche revolta artiștilor din zona audio-vizual cu privire la apelurile lansate pentru finanțarea proiectelor. Care este susținerea (în special financiară) pe care o au proiectele de animație în România? Cum ați reușit voi să implementați din punct de vedere financiar ideea care stă la baza acestei animații?
Andrei: Încep cu prima parte a întrebării – susținerea financiară pe care o au proiectele de animație în România este relativ șubredă. CNC-ul nu este echipat neapărat să finanțeze producții de animație, festivalurile de animație reputabile sunt cotate mai slab decât festivalurile de film (în genere) sau festivalurile de film documentar. Deși există un concurs pentru scenarii de animație, bugetul este mai mic decât cel pentru film de ficțiune, deși animația este deseori mai costisitoare. Nu văd neapărat legătura cu a doua întrebare. Filmul Alinei este unul studențesc. Ea, fiind o studentă silitoare, a avut parte și de bursă de la facultate. Nu am investit nimic în producția animației, în afară de banii necesari supraviețuirii noastre (bani veniți, majoritar, de la părinți, întrucât amândoi eram studenți în perioada respectivă). Sigur, UNATC-ul ne-a plătit câteva taxe de aplicare la festivaluri, dar numai atunci când au înscris ei filmul. Pe restul le-am suplinit noi atunci când a fost cazul.
Alina: Încă nu am fost atinsă de această problemă a finanțărilor unui film, din acest motiv și din dorința mea de a mai face un film m-am și băgat la masterul de animație. Știam că o să am această pelerină de protecție a studenției, unde nu se așteaptă nimeni de la tine să aduci un venit sau să trebuiască să vii cu bani. De altfel, este mai ieftin (dacă nu chiar gratuit) de obicei să aplici la competițiile studențești din festivaluri.
Ce îmi puteți spune despre filmul la care lucrați în prezent?
Alina: Cum am spus, este filmul meu de master. Inițial, dorința a fost doar de a mai face încă un film, însă a ajuns să fie mult mai complex decât am plănuit. Este un film la care am lucrat din nou singură (când zic că am lucrat singură, mă refer strict la partea vizuală). De data asta, filmul are 10 minute și are multiple personaje care dansează. Dacă la celălalt mă gândeam cât de mult timp îmi ia să fac animație și cât de complicat e să-mi dau seama cum funcționează efectele, la ăsta sunt absolut surprinsă de faptul că am reușit să-l fac aproape în timp record (pentru mine).
Andrei: Filmul este în stadiile finale de post-producție. Eu lucrez la muzică cu Ariadna Ene Iliescu, care a absolvit recent masterul de compoziție de la Conservator. De data asta, avem ajutor și pe partea de sound design de la David A. Marin, care în prezent este doctorand la UNATC.
Cum a influențat experiența „Degete de sticlă” procesul de creație și producție al acestui film? Care este momentan cea mai mare provocare în privința lui?
Alina: Cum am răspuns anterior, „Paradis murdar” încheie un fel de trilogie cu o femeie dezbrăcată înconjurată de apă. Clar, primul film, „Sardina”, l-a influențat pe cel de-al doilea, și așa s-a întâmplat și cu „Paradis murdar”, despre care am simțit că stă în umbra succesului filmului „Degete de sticlă” pentru o lungă parte a producției. În timp ce dezvoltam conceptul filmului am primit mențiunea specială la Animest, și în timp ce încercam să fac un storyboard, „Degete de sticlă” a intrat la Annecy. Mi-a luat destul de mult timp să văd filmul pe care îl fac acum ca fiind de sine stătător și nu doar ca pe o umbră a celuilalt, cu o frică foarte mare că oamenii o să creadă că mă repet sau că încerc să fac același lucru doar pentru că mi-a mers o dată. Categoric profesorii mi-au fost de ajutor în privința asta, dar țin să menționez și workshop-ul SYAA (Sisterhood of Young Animation Auteurs), organizat de Animest, unde am reușit să detașez filmele unul de celălalt și să pot lucra la „Paradis murdar” așa cum merită.
*Pentru a viziona filmele, puteți contacta realizatorii la adresa v9andrei@gmail.com.
Fotografii și imagini din arhivele personale ale intervievaților.
