Alexandra Niculescu a terminat Dreptul la Universitatea Bucureşti și a urmat Cursurile de Literatură şi Cultură Spaniolă la Universidad de Barcelona. Publică prima carte de proză scurtă, „Săptămâna merelor coapte“, în 2012, la editura Vremea, iar în 2014 „No, Thank You“, la Herg Benet. În 2013 apare volumul „Tres cuentos rumanos“. Urmează cursurile Masteratului de Teoria şi Practica Editării, la Universitatea Bucureşti, în 2019, și colaborează cu reviste literare: „Ficţiunea OPTm“, „Liternautica“, „Literomania“, „Kryton“ (Madrid), „Euphorion“, „Familia“, „7 de Junio“ (Mexic), „Laconic“. În 2020 apare „Kyparissia“, la editura Litera, în 2023, Oranjeria, în colecția mini Violet a Editurii pentru Artă și Literatură, cu ilustrații de Silvia Mitrea (volum finalist la categoria Cartea de literatură pentru copii a anului, în cadrul primei ediții a Premiilor Cărturino).
Anul acesta a apărut „Lior”, în colecția Violet, Editura pentru Artă şi Literatură. Despre acesta, dar și despre scris, tehnici, simboluri, personaje și multe altele am discutat într-un interviu mai amplu, după lansarea volumului la Cărturești Verona, eveniment pe care am avut plăcerea să îl moderez.
Unde și când preferi să scrii? Ai nevoie de un spațiu specific sau de un anumit moment al zilei pentru a te concentra?
M-am obişnuit să scriu la un birou, de cele mai multe ori dimineaţa. Citesc despre autori care-şi scriu cărţile în baruri sau cafenele, ba mai inserează şi câte un dialog din ce ascultă în dreapta şi-n stânga, eu nu pot, aş reuşi, cel mult, să notez nişte idei într-un spaţiu gălăgios/animat. Mi-ar plăcea să am biroul la malul mării sau lângă o pădure de pini, sigur, dar Bucureştiul e un pic mai departe de mare şi nici pinii nu sunt aşa abundenţi.
Cum te motivezi atunci când nu ai inspirație? Ai vreun truc sau vreo metodă care te scoate din impas?
Când nu am inspiraţie, nu scriu, nu-mi place să forţez lucrurile. Bineînţeles că pot face experimente, pot încerca proze sau începuturi de roman, ştiind că nu duc nicăieri şi sunt doar exerciţii. Dar există cititul: când inspiraţie nu e, citesc câteva pagini dintr-o carte sau două sau mai multe şi mai citesc ştirile, îmi plac ştirile cu ceva absurd în ele, cum sunt multe dintre ele.
Eram odată într-o piaţetă, urmăream un joc de fotbal între nişte copii şi am fost întrebată: de aici ce scoţi, ce idee ţi-a venit, cum crezi că e viaţa lor, ce poveste ai scrie? Ca şi cum aş fi putut să vin cu un text pe moment, dar la mine nu merge aşa, trebuie să fie o imagine care să mă impresioneze şi care să stea cu mine mult timp.
Preferi să ai o structură clară a poveștii înainte de a începe să scrii sau o lași să se formeze pe parcurs?
Eu am o idee şi o dezvolt cât pot (nu exagerat, nu cu extrem de multe detalii), o ramific în toate direcţiile şi în profunzime, dar, pe parcurs, nu o respect în totalitate. Se întâmplă ca, la un moment dat, să simt că alta este continuarea naturală şi atunci îmi cer scuze ideii iniţiale şi o las în urmă. Cu cât mă afund mai mult în viaţa personajelor, simt când ar fi total nepotrivit să le pun să aibă o anumită reacţie.
De unde a pornit ideea romanului Lior, recent publicat la Editură pentru Artă și Literatură, și cât a durat scrierea acestuia?
Într-un weekend eram într-o staţiune balneară despre care tot auzisem de mică, dar pe care n-o vizitasem niciodată (pentru că nu e nicio mare acolo) şi m-am plimbat exact pe pasarela din Lior. Atunci nu mi-a fost clar cum o să fie cartea, dar am ştiut că vreau să scriu despre un loc în care lumea vine să-şi trateze problemele emoţionale. Oamenii pe care i-am întâlnit acolo erau preocupaţi de corpul lor, de cum să-l însănătoşească sau întinerească, dar eu am simţit nevoia să scriu despre emoţii, cele pe care le simţim şi nu le vrem în viaţa noastră sau cele pe care nu le avem şi ştim că ar trebui să existe.
Exact cât a durat scrierea cărţii nu ştiu, cert e că s-au mai strecurat nişte povestiri pe parcurs şi n-am putut să le spun nu, pentru că ideile se răzbună dacă nu le iei în seamă când apar. E vorba totuşi de luni de zile, pentru că sunt destule personaje şi am încercat să le fac dreptate şi să mă ocup de fiecare, deşi rolul şi ponderea lor în roman sunt diferite.
Ce rol joacă spațiul imaginar al Terasei cu invenții în dezvoltarea poveștii? Când ai decis să introduci acest spațiu în roman, de la început sau în timp ce scriai?
Terasa cu invenţii e esenţială pentru roman. E un început de roman şi a existat înainte de Lior. Voiam să fie o carte de sine stătătoare, dar a venit peste ea ideea Lior-ului şi un timp am uitat-o, sigur că, de fapt, n-am uitat-o nicio clipă, aşteptam doar să-i găsesc locul potrivit şi l-am găsit când am început să aprofundez personajul Nastasiei. Ea e scriitoare şi atunci a fost natural ca Terasa să-i aparţină. E fantezia ei, e creaţia ei, e evadarea pe care o caută orice scriitor, şi e dorinţa mea de a vorbi despre canguri şi lame şi oraşe la Rio sau Paris sau Kemer.
Vorbește-ne puțin despre lior ca simbol. Lichidul miraculos este o reprezentare a dorinței de schimbare, a evadării și a purificării. În același timp, mi se pare că ridică întrebări despre natura adevărului și a iluziei.
Liorul este pentru cei care au abandonat alte feluri de luptă, pentru cei care vor să se schimbe, dar nu reuşesc singuri. Unii cred în efectul lui, alţii deloc, unii îl dau pe gât, alţii se tot răzgândesc şi nu se hotărăsc să-l atingă. Unii îşi povestesc impresiile şi sunt siguri că la ei a funcţionat, alţii se ţin la distanţă, deşi au venit pentru el.
Liorul ar putea avea orice formă, eu am ales să mi-l imaginez ca un lichid pentru frumuseţea imaginii izvoarelor, unde există tot felul de nuanţe şi mirosuri şi muzică. Toţi (poate nu toţi, cine ştie?) avem nevoie de puţin ajutor la un moment dat, şi asta oferă liorul.
Faptul că lumea se îndreaptă imediat în altă direcţie când află despre un nou Complex, care oferă altceva, cred că arată mai mult natura schimbătoare a omului, gata să abandoneze un lucru pentru ceva ce pare mai bun sau ce ştie să atragă mai mult, în epoca marketingului exagerat. Dincolo de asta, liorul este chiar alegerea fiecăruia de a se repara, conştientizarea şi acceptarea că face sau simte ceva ce n-ar trebui.
Cum a apărut Complexul? Care sunt regulile pe care trebuie să le respecte clienții Complexului?
Complexul a apărut pentru că exista liorul şi trebuia ca totul să se desfăşoare organizat. A apărut şi pentru că îmi plac cărţile şi filmele care au în centru un hotel şi viaţa din el, unde fiecare are rolul lui şi unde oamenii sunt puşi faţă în faţă cu nişte străini, care au ceva în comun cu ei şi sunt nevoiţi să interacţioneze şi să se vadă şi prin ochelarii celorlalţi.
Complexul are reguli simple şi logice: clienţii plătesc, vin, sunt întâmpinaţi, merg la Biroul Central să li se dea câteva instrucţiuni, apoi merg să li se prescrie liorul. La fiecare izvor îi aşteaptă cineva să-i îndrume, în rest fac ce vor, stau în hol împreună sau singuri în cameră, e alegerea lor. La fel, e alegerea lor dacă beau sau nu liorul. Sigur că apar personaje ca fetiţa Ani, care dau lucrurile peste cap, dar în general totul e uşor, odată în Complex.
Ce rol a jucat Nastasia Enescu în crearea universului romanului? De ce ai ales-o ca naratoare principală?
Sunt multe personaje şi fiecare are ocazia să se arate cum e, să-şi spună povestea fără nevoia de a înflori, nevoie naturală pe care o simt oamenii în general. Nastasia acaparează romanul, din când în când, pentru că e scriitoare şi scriitorii vor să se manisfeste mai mult, poate. Ea lucrează la un roman şi se descoperă prin ce scrie. Este printre cei sceptici în privinţa liorului, simte că are nevoie de el, dar îi e greu să creadă că funcţionează, de asta tot întreabă despre alţi clienţi, la ei cum a fost? De asta îi studiază pe toţi şi încearcă să-şi dea seama dacă poate să aibă încredere în lior sau nu. Terasa cu invenţii este tot un lior pentru ea, tot o formă prin care vrea să schimbe ceva.
Cum ai ajuns să dai voce unui/unor obiecte? Ce ai urmărit printr-un astfel de personaj sau prin această abordare?
Îmi place să dau microfonul obiectelor, să-şi facă şi ele auzită părerea. Lucrul ăsta îl fac mulţi autori pe care-i iubesc, atunci e normal că m-am trezit cu dorinţa de a lăsa câte un obiect – aici sticlele – să expună o teorie despre oameni sau libertate sau dragoste. E puţin absurd şi, în acelaşi timp, emoţionant ca o sticlă să se îndrăgostească de un nor, sau să sufere pentru că e spartă, nu? Obiectele fac parte din universul nostru, ne folosim de ele la tot pasul, uneori ne purtăm frumos cu ele şi alteori nici nu le dedicăm vreun gând. Sigur că se spune: sunt lucruri, oamenii contează, în acelaşi timp ne ataşăm de câte un pulover sau cană sau covor şi vedem obiectul respectiv cu duioşie, ca şi cum ar fi un prieten, ca şi cum ar putea să ne înţeleagă, deşi ştim că nu e posibil.
Care a fost cea mai dificil de gestionat parte în arhitectura de ansamblu a poveștii?
Tot ansamblul a fost dificil de gestionat pentru că un prim roman e întotdeauna dificil şi te gândeşti tot timpul: e bine aşa sau scena asta merge mai târziu, în alt capitol? Provocarea a fost să inserez părţile din Terasa cu invenţii, deoarece n-am vrut să existe vreo simetrie, de asta şi unele fragmente sunt foarte scurte, iar altele se întind pe pagini întregi. Aici m-am sfătuit cu Nastasia, aşa ar spune un scriitor care vorbeşte cu personajele. Am văzut ce simte ea şi ce simt eu, când se potriveşte fiecare invenție şi, până la urmă, am fost de acord.
Cum ai evoluat ca scriitoare de la primele volume de proză scurtă până la acest roman și care sunt, în opinia ta, cele mai mari diferențe între a scrie proză scurtă și roman?
Toţi scriitorii îşi imaginează că evoluează constant, că sunt mai buni cu fiecare carte, chiar dacă n-o recunosc. Evoluţia, dacă există, cred că se bazează pe faptul că a trecut timpul şi am citit mai multe cărţi şi în fiecare nou volum am încercat să vorbesc despre altceva, deşi se spune că scriitorii se repetă şi ajung, de fapt, să vorbească despre ei înşişi.
Proza scurtă presupune multă concentrare şi intensitate, ştii că ai un spaţiu limitat în care să convingi cititorul că n-a pierdut timpul cu textul tău, de asta există teoria (cu care eu nu sunt de acord) că trebuie să ai multe răsturnări de situaţie şi un final cu totul şi cu totul surprinzător. Ei bine, eu nu respect regula, mie îmi plac prozele care cuceresc prin stil, prin atmosferă, prin ideea originală, n-am nevoie de twisturi şi artificii.
Romanul, având alte dimensiuni, are nevoie de o altă structură, de mai mult timp, fireşte, de atenţie zi de zi, de multă disciplină, până la urmă, dar îţi şi oferă posibilitatea să vorbeşti despre o varietate mare de lucruri, care n-au legătură cu subiectul, la o primă vedere, dar care contribuie la crearea unui univers deosebit.
Există vreo carte sau autor, român sau străin, pe care l-ai descoperit recent și care te-a surprins plăcut?
Relativ recent i-am descoperit pe Valeria Luiselli şi pe Hernan Diaz, cartea ei e din 2019 (Lost Children Archive), iar a lui e din 2022 (Trust). Nu ştiu dacă e o întâmplare sau nu, dar amândoi au origini latino, ea mexicane, el argentiniene, dar scrisul lor mă atrage, ei au ceva de spus şi au mult talent. Aş spune şi despre câţiva scriitori români care mi se par grozavi, dar toţi ceilalţi s-ar supăra, ştiu eu, aşa că mai bine (de data asta) îi ţin pentru mine.
