Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, de Alex Olteanu, este romanul câştigător al Concursului de Debut al Editurii Polirom la ediția 2023. Alex este prozator şi scenarist. A debutat în 2019 în Revista de Povestiri cu proza scurtă ”A Professional Loser”. A câştigat Full Moon Script Contest în cadrul festivalului de film TIFF 2022. Face fotografie de stradă şi studiază regia de film, explorând mai multe mijloace de a spune o poveste.
Am făcut recent cunoștință cu autorul la Gaudeamus, unde a și avut o a doua lansare a romanului, după ce avusesem un mic dialog online. Volumul citit imediat după ce a apărut în librărie, trebuie să recunosc, l-am găsit mai puțin comic decât s-a tot scris pe ici, pe colo, și pe undeva m-am bucurat, iar pentru că m-au intrigat câteva lucruri, am decis să îi trimit câteva întrebări.
Când ai început să scrii la roman și când ai știut că vrei să te oprești din finisat, redactat?
Am început pe la jumătatea lui 2020 să dezvolt ”A Profesional Loser”, o proză scurtă pe care o scrisesem la un curs cu Marin Mălaicu-Hondrari. După aproape trei ani, am trimis la concursul Polirom un manuscris destul de îngrijit, trecut deja prin multe drafturi, dar pe care l-am mai modificat de câteva ori după aflarea rezultatului. E greu să te oprești din finisat, mereu mai rămâne ceva care nu-ți convine, dar în cazul meu lucrurile au fost simplificate de editură, care a venit cu un deadline de publicare.
Există multe voci care spun că un roman cu titlu mai scurt și ușor de reținut, un nume sau un titlu compus din două cuvinte, atrag mai repede cititorii. Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă este mult mai mult de atât. Care este povestea titlului? Au existat variante la care ai renunțat?
Din perspectiva marketingului, aș zice că e important ca un titlu să producă instant o reacție emoțională, pozitivă sau negativă. De asta, cred că numărul cuvintelor este o variabilă neglijabilă – titluri ca A râs și tata sau Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor sunt la fel de puternice, chiar dacă ultimul este semnificativ mai lung. În cazul titlului meu, au existat numeroase reacții, și pozitive, și negative – important e că oamenii nu rămân indiferenți. Pe unii îi amuză, altora li se pare jignitor (probabil citesc „animale” ca pe o insultă), alții spun că titlul e prea lung etc. La toate lansările am fost întrebat de titlu – chiar și în acest interviu sunt întrebat. Legat de proces, am căutat multă vreme un titlu și din când în când mai adăugam câte o variantă într-o listă. Spre final, le-am citit pe toate prietenei mele, iar cel mai tare a râs la Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă.
Cum ai construit structura romanului? Finalul l-ai avut în minte de la început sau l-ai construit pe parcurs?
Lucrez cu o structură vagă, care e mai degrabă un punct de plecare, un pretext să mă așez la masă și să scriu. Modific structura constant, pe măsură ce apar elemente noi în poveste, și încerc să o definitivez abia după primul draft. Finalul l-am găsit după multe încercări, am scris mai multe variante. Târziu mi-a venit ideea să fac un final în oglindă cu începutul.
A existat o muncă de documentare? Ai preluat din povestea vreunui personaj real?
În multe cazuri, am făcut cea mai bună documentare posibilă: experimentarea directă. Spre exemplu, am lucrat patru ani de acasă într-un start-up american, iar multe dintre întâmplările din poveste au ca punct de plecare situații și personaje reale. Deși am scris o poveste despre singurătate, mi-am impus să nu citesc prea mult despre acest subiect. Scriitorul, în concepția mea, nu e nici sociolog, nici filosof – este artist și, prin urmare, principala lui preocupare trebuie să fie autenticitatea. De asta, mi s-a părut necesar să pot scrie despre singurătatea mea fără să fiu bruiat prea tare de alte voci.
Există personaje din roman pe care ai fi vrut să le dezvolți mai mult?
Să fiu sincer, romanul mi se pare potrivit ca întindere și complexitate pentru un debut. Dacă unele personaje par schițate, poate este și pentru că refuz să intru în viața lor interioară, cu excepția unor momente-cheie unde această unealtă narativă poate avea un impact real. În film, nu știm niciodată gândurile personajelor (cu excepția cazurilor de voice over) și suntem forțați să deducem viața interioară din acțiunile personajelor sau din alte elemente filmice (actorie, imagine, sunet, montaj etc.). Cât se poate, încerc să păstrez dinamica asta și pe pagină. Cred că asta corespunde bine-cunoscutului principiu de scriere creativă show, don’t tell.
Datorită titlului și datorită faptului că știam că ai absolvit cursurile Facultății de Filosofie, ca și mine, mă așteptam la un roman mult mai reflexiv. Dimpotrivă, am găsit mult umor, multe elemente desprinse dintr-o realitate pe care o știm bine cu toții, care nu te lasă să spargi firul în patru și să-l analizezi în fiecare zi, și multă singurătate. De ce ai evitat în general tonurile profund reflexive, analizele, autoanalizele?
În concepția mea, scriitorul povestește, nu filosofează. Aș zice că romanul filosofic nu e neapărat reflexiv, cel puțin nu la nivelul primului strat narativ. În Străinul și Moartea lui Ivan Ilici, spre exemplu, elementul de reflexie filosofică apare foarte puțin. Cu toate astea, ambele povești sunt citate în orice curs de introducere în filosofie existențialistă. Uite un paragraf banal din Moartea lui Ivan Ilici care conține o idee existențialistă: „După masa de prânz, dacă nu aveau oaspeți, Ivan Ilici citea uneori o carte care făcuse vâlvă.”
Un scriitor care ți-a plăcut de la prima lectură și la care ai putea reveni oricând, cu aproape aceeași plăcere ca prima dată?
Houellebecq. Scuze, nu pot să mă abțin: și Camus.
Scurt exercițiu de imaginație: unii cititori își asezonează lecturile cu muzică. Ce crezi că s-ar potrivi romanului tău, dincolo de versurile de la final care îi aparțin lui Johnny Cash?
Aș merge mai degrabă pe efecte sonore decât pe muzică. Vânt. Trafic. O ușă care scârțâie într-o încăpere mare și goală.
Mai citești filosofie (greacă, modernă, analitică etc), te mai pasionează ca în anii studenției? Sau mai degrabă texte conexe, lucrările din ultimele decenii combină, cu succes aș spune, filosofia cu neuroștiința, cu astrofizica, cu fizica cuantică, inteligența artificială și nu numai, există câteva referințe de felul acesta și în text.
Mă pasionează la fel de mult, dar nu am timp să citesc cât mi-aș dori. Anul ăsta am reușit să citesc o singură carte de filosofie: Explaining Postmodernism: Skepticism and Socialism from Rousseau to Foucault, de Stephen Hicks. Mi-a prins însă foarte bine să mă îndepărtez de filosofie, pentru că nu vreau să mă dezvolt unilateral – ca să explic printr-o frază din Hamlet devenită deja clișeu, ”there are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreamt of in your philosophy.”
Câteva lucruri pozitive despre piața de carte din România? Impresii de la Gaudeamus?
Culoarele sălii de la Romexpo erau arhipline sâmbătă pe la patru, se mergea cu pași mici, ca la concert, și mi-a luat un sfert de oră să ajung dintr-un capăt al sălii în celălalt. Dacă ar fi să mă iau doar după asta, lucrurile par a fi pe o traiectorie excelentă, dar la Gaudeamus se cumpără, nu se citește, iar statisticile în privința cititului în România sunt înfiorătoare. Într-o notă pozitivă, însă, mă bucur că literatura română contemporană se îmbogățește an de an cu nume și titluri noi.
Citește și recenzia romanului lui Alex Olteanu, scrisă de Mihail Vakulovski.
