Spații mici este cartea de debut a Adrianei Jderu și cum recent am aflat că suntem cumva colege, mi-am spus că-i un moment bun să povestim puțin despre cum a ajuns pe rafturile librăriei și în mâinile cititorilor acest volum de proză scurtă, pe care l-am citit și eu cu veritabilă plăcere, unele pagini cu nostalgie, altele cu zâmbetul pe buze, iar altele cu o strângere de inimă, empatizând de fiecare dată cu situația personajelor.
Adriana Jderu a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a fost interesată în mod special de teoria literaturii și de conceptul de narator necreditabil. A urmat programul de masterat „Teoria și practica imaginii“ la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, iar din 2018 a participat la ateliere de scriere creativă în cadrul Creative Writing Sundays, organizate de Revista de Povestiri. În 2019 a urmat un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu, iar în 2021 cu Marin Mălaicu-Hondrari. A publicat proză scurtă pe revistadepovestiri.ro.
Înainte de a publica volumul de proză scurtă Spații mici, ai participat la câteva cursuri de scriere creativă. Povestește-ne puțin despre importanța acestor cursuri pentru tine, pe ce segment te-au ajutat mai mult, în ceea ce privește tehnicile narative și modul lor de folosire sau mai mult la definitivarea formei textelor? Este vorba și despre câștigarea încrederii în vocea textelor proprii?
Cursurile de scriere creativă mi-au dat ocazia să-mi văd povestirile prin ochii altcuiva, am învățat ce să nu fac în scris și am eliminat multe dintre inevitabilele stângăcii de început. Sunt foarte recunoscătoare colegilor și mentorilor care au avut sinceritatea și răbdarea să îmi ofere feedback. Îmi aduc aminte că la primul curs de la Revista de povestiri, am avut un moment în care m-am uitat în jur la o mansardă plină de oameni pasionați de scris și de lectură și am avut senzația că mi-am găsit tribul. Am câștigat încredere în propria mea voce și am învățat cum să filtrez părerile altora asupra textelor mele. La capitolul tehnicilor narative cred că am învățat mai mult pe cont propriu și m-am bazat mai degrabă pe lecturi atente și diverse. Cursurile de scriere creativă au avut totuși un termen de expirare pentru mine. La un moment dat am vrut să văd cum e să scriu fără teme, fără limitări de timp și de spațiu. Când o să am mai multă experiență de scris, m-ar bucura să mă întorc în calitate de mentor, ca să dau și eu mai departe din ce am învățat.
Cum s-a conturat volumul și care este povestea titlului, a fost prima alegere? Când ai știut că selecția este gata și este momentul să fie trimisă către editor?
Am lucrat constant timp de vreo patru ani, am tot adăugat și am eliminat din setul de texte pe care le luam în considerare pentru manuscris. M-am oprit când am simțit că fiecare povestire are ceva deosebit și mi-aș dori să fie citită. Pur și simplu nu mai aveam cum să scot vreun text din pachet. Aveau arome diferite, dar toate erau gata să fie degustate. Lucrasem fiecare povestire destul de mult încât nu mai vedeam nimic major de schimbat, astfel încât la editor a ajuns cel mai bun manuscris pe care îl puteam eu oferi la acel moment. Îmi tot repetam în sinea mea sfatul lui Steve Martin, care a zis ,be so good, they can’t ignore you’. Așa mă cam rugam și eu de manuscris, speram să fie îndeajuns de bun.
Titlul unei cărți poate funcționa uneori ca o cheie de lectură la prima vedere și în cazul volumului Spații mici nu mi-am dorit să direcționez în vreun fel receptarea textelor. Cine e destul de curios să afle ce se află în Spații mici va găsi de fapt o paletă destul de largă de emoții, tematici și perspective narative, mult prea largă ca să o pot condensa eu în titlu. Și mi-au plăcut mereu titlurile din două cuvinte – Suflete moarte, Monștri invizibili, Casa olandeză – dar nu știu exact de ce. Poate pentru că sunt concise și au o anumită cadență. Pam-pam!
Rămânând încă puțin aici, cum ai colaborat cu editorul și care crezi că este unul dintre cele mai importante roluri ale sale în drumul cărții spre tipar?
Cred că inițial editorul poartă responsabilitatea de a judeca dacă manuscrisul se ridică la un standard de calitate care să justifice publicarea aici și acum. Are o viziune de ansamblu și o obiectivitate asupra manuscrisului pe care eu, ca scriitor, nu o am. În cazul meu, nu am avut intervenții mari pe text. Modificările au fost mai degrabă detalii de corectură. Am avut mână liberă să stabilesc ordinea prozelor în volum (grea treabă!), să aleg doi mentori dragi mie care mi-au scris pe coperta a patra și chiar să văd două variante excelente de copertă. Editorul s-a asigurat că toate lucrurile acestea se întâmplă astfel încât eu pot spune acum că produsul final este exact cum am visat. Echipa de la Editura Humanitas s-a ocupat cu mult profesionalism de tot ce ține de partea de publicare și recunosc că am avut un drum lin până la a vedea cartea pe rafturile librăriilor din toată țara.
De ce ai ales proza scurtă? Care crezi că sunt avantajele acestui tip de text? Ne poți da câteva exemple de autori de proză scurtă străini pe care îi admiri?
Cred că un volum de proză scurtă a fost o introducere bună față de cititori pentru că mi-a permis să am o diversitate a subiectelor și personajelor, astfel încât acum orice om găsește ceva pentru el în Spații mici. Mi se pare că e ușor să scriu proză scurtă, dar e greu să o fac foarte bine. Cred că mi-au deschis apetitul cursurile de scriere creativă unde am lucrat oricum cu proză scurtă fie pentru că așa era intenția cursului, fie din rațiuni de timp. Am învățat mult și de la scriitori străini pe care îi admir. O să dau exemple și de la vii, și de la morți: Chuck Palahniuk, Lydia Yuknavitch, Lucia Berlin, J.D. Salinger, Guillermo Arriaga, Stephen King, Ray Bradbury, Oscar Wilde etc. Din când în când descopăr autori tineri și cu zvâc, prin lumea Wattpad și Electric Lit, care mă dau pe spate pur și simplu. Doar că e atâta zgomot pe internet că nici nu reușesc să le țin minte numele.
În România, programele de susținere pentru scriitori sunt destul de puține. Cum crezi că s-ar putea schimba lucrurile și ce ți-ai dori să existe în următorii ani și la noi?
Eu nu vreau să pun vreo presiune financiară pe ceea ce scriu fiindcă în contextul actual abordarea asta ar naște pentru mine doar frustrare. Sigur că m-ar bucura să văd mai des sprijinul față de scriitorii români și în moduri practice, nu doar declarative, dar în mod realist văd asta venind mai degrabă din partea sectorului privat. Un exemplu frumos care îmi vine în minte e cel al Burselor de creație literară Cărturești. Între timp îmi pun speranța în cititori și în alegerile pe care ei le fac prin coșul de cumpărături, că doar avem scriitori români pentru toate gusturile.
Scrii spontan sau mergi pe ideea că scrisul e muncă și că e nevoie să dedici timp și determinare acestei activități? Iei notițe oriunde mergi sau preferi să construiești făcând mai mult apel la memorie și imaginație?
Spontaneitatea se manifestă la mine pe spații mici, ca să zic așa, sub forma unor idei și asocieri neplanificate. În restul timpului, scrisul e muncă. Știu că atunci când mă așez să scriu, nu e ca și când stau și colorez. Am treabă, sunt decizii de luat, stau cu personajele mele până când aflu tot de la ele, mă gândesc ce tehnică și ce cuvinte se potrivesc ca să obțin o anumită reacție. Din cauza asta poate sunt certată cu două concepte pe care le tot aud în sfera scrisului: inspirație și talent. Lucrez din memorie și mai mult chiar din imaginație. Nu stau niciodată cu un carnețel lângă mine de teamă că pierd ideea. Ca să-l parafrazez pe Stephen King, dacă un subiect e cu adevărat bun, atunci nici nu trebuie să îl notezi. Nu numai că nu o să îl uiți, ci chiar o să te bântuie.
Volumul Spații mici este populat de multe personaje, de tipuri și vârste foarte diferite, iar prozele pun în prim-plan detalii din cotidian. Nu zăbovește asupra personajelor, nici descrierile nu sunt ample. Textele sunt destul de scurte și foarte pertinente, la fel și structura frazelor. Ambientul se creează cu tușe similare, fără detalii inutile. Se simte o mână îndrăzneață și foarte sigură pe ea. Ai ales intenționat o astfel de abordare?
Mă bucur că se simte diversitatea asta în volum. A fost important pentru mine să abordez multe feluri de perspective care să ne scoată și pe mine și pe cititori din propria noastră sferă de confort. Siguranța cu care scriu a venit în timp, prin multe experimente. Să scriu proză scurtă e ca și când lovesc la țintă. Sincer, nici nu mă mai așez pe poziție dacă nu știu exact unde vreau să ajung. Repet o scenă de mai multe ori în minte, petrec mult timp cu personajele mele ca să le cunosc foarte bine. Cel mai mult mă gândesc la cum să scriu astfel încât să obțin un anumit efect, nu la ce scriu. Când mă apuc de scris efectiv trebuie doar să spun ce s-a întâmplat, dar cum fac asta e mult mai important.
Dacă ar fi să realizezi un scurtmetraj după una dintre proze, pe care ai alege-o și cu ce regizor ai vrea să lucrezi? (scurt exercițiu de imaginație I)
Mi-ar plăcea să îl văd pe colecționarul de pixuri din Greta Fleischer-Krause în regia lui Wes Anderson. Cred că ar avea un decor interesant și aș vrea să văd cum ar pune el micii pe grătar. Știu, m-am dus departe, dar în imaginație orice e posibil.
În majoritatea prozelor se simte atmosfera unor alți ani (există și excepții, de pildă Dureri invizibile, Hârtie, sticlă, plastic, Spații mici), multe imagini sunt parcă extrase din copilăria celor născuți în 1980 (unde văd Turbo și fondante, automat mă gândesc la copilărie!). De ce te-ai întors la anii aceia și cum ai lucrat textele respective? Făcând apel la propriile amintiri sau ai făcut și alt tip de sondaj?
Am simțit nevoia să explorez imagini sau elemente din perioada copilăriei mele și să găsesc o modalitate blândă și jucăușă de a mă raporta la ele. Subiectele sunt de fapt destul de triste, dar scopul meu nu e să scriu ca o formă de răfuială cu trecutul, ci ca împăcare. Mama care nu are bani să îi cumpere o prăjitură copilului, fetița curioasă care explorează cartierul fără să fie vreodată conștientă de pericole, bărbați care joacă rummy și discută despre politică deși au putere mai mare să facă un joker să apară pe tablă decât să influențeze viitorul țării – toate sunt desprinse din atmosfera acelor ani și în același timp mi se pare că au potențial de istorie care se repetă. Pentru proza Lângă Lacul Morii am mers mai departe de propriile mele amintiri și m-a interesat și istoria unor zone din sectorul 6 al Bucureștiului. Am explorat mai mult decât era nevoie poate pentru o proză, am ajuns chiar și pe forumuri de pescari ca să îmi dau seama ce și cum se pescuiește la barajul Ciurel. A fost una dintre cele mai dificile proze și din punct de vedere tehnic, dar și emoțional. A meritat tot efortul și sunt mulți cititori care îmi spun că Lângă Lacul Morii e o povestire superbă și groaznică în același timp.
Crezi că scrisul este și responsabilitate socială într-o anumită măsură, fără a ajunge la ideologie, desigur, sau că trebuie să rămână independent? Cu ce ți-ai dori să rămână cititorii după lectura textelor tale?
Am auzit recent de la un cititor că a simțit nevoia să ia o pauză de la lectura volumului Spații mici pentru că, deși i-a plăcut cum scriu, unele subiecte au fost prea dure. M-am cam bucurat. Dacă se întâmplă ca literatura să deranjeze puțin, e în regulă. Măcar ai simțit ceva. Când scriu mă simt liberă să merg oriunde și să abordez orice subiect. Cred că literatura are undă verde să pună o oglindă în față cititorului sau să funcționeze ca un îndemn să privim mai atent la ce se întâmplă cu noi și cu ceilalți. Sper doar ca cititorii să termine lectura cărții cu tot felul de întrebări și situații la care să se gândească o vreme.
Dacă ar fi să continui una dintre proze și să mergi către roman, care ar fi aceea și de ce? (scurt exercițiu de imaginație II)
Doamna Grațiela din Femeia bună la toate nu tace nici acum. De multe ori îmi imaginez ce ar spune ea în diverse situații cotidiene. Uneori îmi spune să stau dreaptă când mă cocoșez deasupra tastaturii. E o femeie puternică și interesantă, cu care nu m-aș plictisi niciodată. Mi-ar plăcea să urmăresc de fapt cum ajunge ea să fie patroană la propria firmă de curățenie. Sau matroană, cine știe?
Recent ai început să lucrezi într-o librărie. Ne poți povesti puțin despre motivul pentru care ai ales un astfel de loc și despre ce ti-ai propus să dezvolți acolo?
Librăria a fost mereu un loc fascinant pentru mine. Încă învăț ca să îmi fac o idee despre ce anume pot dezvolta acolo. Momentan mă bucur de un început de drum, ador să lucrez la firul ierbii, cum s-ar spune, direct cu clienții care vin și se bucură de un spațiu cultural și de dichis, dar și cu oamenii care au grijă ca librăria să rămână mereu acest loc pe care îl iubim. Îmi sunt tare dragi librarii, iar echipele sunt incredibil de diverse în cel mai frumos mod. E perfect posibil ca într-o zi obișnuită în librărie să am ocazia să vorbesc despre Martha Argerich și Festivalul George Enescu, seria Death Note, Tudor Ganea, Un ou cuminte, Brené Brown, Samanta Schweblin și ornamente de Crăciun în luna septembrie. Știi cum e când un copil se uită spre stele și visează să se facă astronaut? Așa am privit și eu anul ăsta și am zis că am destul curaj și zvâc cât îmi iau zborul și să trăiesc visul. Și acum sunt fericită că sunt scriitoare și manager de librărie la Cărturești.
Prozele mele favorite din volum: „Istoria dulciurilor mele”, „Un strop de magie”, „Cu grijă”, „Dureri invizibile”, „Cum să îți faci prieteni la bloc”, „Patru oameni pe care nu îi cunoști”.
