Am recitit după mulți ani reeditarea romanului Cimitirul și am avut ocazia să port un dialog cu Adrian Teleșpan la lansarea care a avut loc la Cărturești Verona recent. Spuneam atunci că acum am avut citit cu alți ochi textul, am observat cu totul alte elemente, am fost surprinsă de cu totul altele decât prima dată. Și pentru că au rămas încă niște întrebări neadresate, am zis să facem și un interviu.
Mie încă mi-a plăcut romanul, deși veți vedea că Adrian are cumva altă părere. Am găsit în el umor, inventivitate, o structură liniară, cronologică, dar dinamică. Imboldul la reacție, implicarea cititorului, tonul natural, veridicitatea personajelor sunt elemente care mi-au plăcut și m-au surprins. Bucățile suprarealiste despre vise și halucinații, ca o ieșire din cotidian, denotă inventivitate și, prin intermediul lor, Adrian Teleșpan produce o spărtură în text, o evadare din problemele zilnice. Jocul cu imaginile e de-a dreptul fascinant în unele pasaje. Mi-a plăcut ideea de monolog, dar și reflexivitatea personajului principal.
Cimitirul — now and then. Ce s-a schimbat publicarea volumului, în 2023, în plan social, vis a vis de discriminare, acceptare, toleranță, vulnerabilitate?
Nu cred că aș putea să mă pronunț în ceea ce privește schimbările care au avut loc în ultimii zece ani, în România, în plan social, pentru că nu prea mi-am direcționat atenția spre situația societății, întrucât situațiile mele — mentală și emoțională — sunt suficient de întortocheate și complicate. Din ce observ pe unde umblu, oamenii au, în continuare, nevoie de a face parte dintr-o tabără a cărei direcție și ale căror valori par cele bune, în detrimentul altei tabere ale cărei direcție și valori nu sunt bune. Adică nevoia de conflict încă există. Poate că, un pic, gradul de acceptare a crescut, iar cel de discriminare a scăzut tot un pic, pentru că oamenii s-au mai obișnuit cu ideea că diversitatea există, dar n-aș putea spune cu mâna pe inimă că asta e o realitatea și nu doar o impresie.
Cum a începutul colaborarea cu Editura pentru Artă și Literatură?
Era o zi pe care nu mi-o amintesc, dar stai așa că mă uit acum în conversația de pe Facebook cu Violeta Borzea. Da. Era 10 octombrie 2022 când Violeta mi-a trimis un mesaj să mă întrebe dacă nu vreau să scriu un text care să apară într-o antologie și a cărei temă să fie iubirea. Eu mă gândisem destul de mult în ultimii trei ani la iubire și la cum noi, oamenii, ignorăm cu eleganță reperele de iubire pe care viața ni le pune la dispoziție. Știam că sunt la un nivel de lene deosebit de avansat și m-am gândit că, poate, măcar dintr-un soi de bun simț față de un angajament făcut cu altcineva, aș scrie ceva. Și am scris ca să nu mă fac de râs în fața Violetei pentru că, deși n-am nicio problemă să mă port eu cu mine ca și cum aș fi o greșeală, devin și mai mic în ochii mei când greșesc față de alții. Și, din punctul meu de vedere, ar fi fost o greșeală să nu predau un text pe care zisesem că îl voi preda. „Podul” se numește povestea, a apărut în Marea degringoladă amoroasă și, deși am scris-o din obligație, a început foarte repede să-mi placă să o scriu. Apoi Violeta mi-a propus să republicăm Cimitirul, and here we are. Am o relație deosebit de decentă și de bunsimțită cu Violeta. La fel cum am avut și cu Alex Voicescu la Herg.
Bucățile de text suprarealiste despre vise și halucinații, aș zice o notă care oferă valoare în plus, din punct de vedere al scriiturii, ca un soi de ieșire din cotidian. Cum ai ajuns să le inserezi în roman și unde pasiunea pentru ele? Și ulterior și în proza „e-Gura”, care apare în antologia Culoare de dincolo de gri, de exemplu.
În 2019 m-am dus eu la o doamnă care se ocupă cu bioenergia, excepțional personaj, un fel de Alice care ar fi ajuns la 50 de ani fără să mai plece din Țara Minunilor. Și, de când am intrat la dumneaei în casă, mi-a zis: „Așa e că nu prea te interesează lucrurile lumești?”. Da, așa e. Sentimentul ăsta de greșeală cu care trăiesc de 44 de ani, și pe care l-am considerat mult timp un blestem, s-a transformat într-o binecuvântare când a tras după el o foarte mare nevoie de evadare, care cel mai ușor se face prin imaginație. Mulțumesc că ești de părere că bucățile suprarealiste aduc un plus de valoare. Și mie îmi plac foarte mult. E fascinant unde poate merge mintea umană și cu imaginația și cu fapta și cu comportamentul. Suprarealismul și fantasticul mi-au plăcut de mic. Și acum cel mai mult mă atrag SF-ul sau supranaturalul, și dintr-un soi de nevoie de deviere de la cotidian, și datorită faptului că există ceva dincolo de lumea asta.
Îți propui ceva anume atunci când scrii un text, vrei să explorezi ceva dintr-o direcție sau pornești de la o idee, întâmplare și vezi unde duce povestea?
E mereu ca și cum aș avea o scamă și din ea ajung, surprinzător, la un model de pulover pe care nu l-am mai văzut nicăieri. Apare, așa, câte o idee care îmi place și o las să mă ia cu ea. Bine, n-o las ușor. Imaginația mea, când n-o las să fie involuntară și vreau să o controlez, e foarte scremută și sacadată. Dar, chiar și așa, tot îmi place că m-au surprins poveștile pe care le-am scris în 2023. Am descoperit că o poveste, a cărei direcție o am foarte clar în minte în urma unei inspirații de ieri, să ziceam, se poate duce azi în altă direcție, ca urmare a unor situații care se întâmplă și care mă inspiră chiar în timp ce scriu o anumită frază. Poate fi o melodie, poate fi un om, un fenomen natural, tot felul de lucruri care vin, așa, de nicăieri, și își fac loc în poveste. Dacă interviul ăsta ar fi fost ficțiune, și-ar fi găsit acum loc în el un pomeranian pe care l-a lăsat o prietenă la mine pentru zece zile și care acum stă întins pe jos, tocmai ce a mâncat, și care are fix aceeași culoare ca parchetul. Mi se pare o potrivire coloristică foarte pe placul meu. Practic, nuca în pereche e opusul acestui pomeranian în parchet.
Cu ce părți din Cimitirul nu mai rezonezi aproape deloc? Ce s-a schimbat radical de atunci?
Doamne, cât judecam! Recitesc acum Cimitirul și e atât de plin de judecată, încât nu mă mir că a rezonat atâta lume cu el. Nouă, oamenilor, dintr-un complex de inferioritate pe care eu cred că îl avem cu toții, ne place să judecăm. Judecata altora e mecanismul nostru de apărare în fața propriului complex de inferioritate, deci mental justificată, că nimeni nu judecă cu sufletul. Eu vorbesc urât de multe categorii în Cimitirul. Dar și asta e ceva firesc, pentru că am ajuns să consider că între gândire și judecată nu e nicio diferență, trăirile sunt altă poveste. Judec încă, adică gândurile mele vin de nicăieri în continuu și în continuare, dar măcar, cele mai multe cazuri, tac, pentru că nu-mi consider judecățile ca fiind niște adevăruri pe care să le exprim. Asta s-a schimbat în felul meu de a aborda Cuvântul. Cu C mare din respect pentru puterea pe care Cuvântul o are în relațiile interumane.
Viața e un șir neîntrerupt de riscuri, al căror efect nu putem decât să îl diminuăm prin speranță. Din aia prostească și puternică, scrii undeva în Cimitirul. Cum te raportezi în viața reală la afirmația asta?
Încă o treabă care s-a schimbat e că nu mai cred că suntem lăsați la voia întâmplării sau a liberului arbitru. Cred că Universul e un context didactic minuțios prestabilit de Iubire, cu un scop didactic și observator în folosul a ceea ce a creat Ea și, recunosc, mi-ar fi plăcut ca acest interviu să fie față în față, pentru că mi-ai zis că ești atee și mi-ar plăcea să discutăm nu despre asta, nu ca să te conving să crezi, ci pentru că perspectivele diferite ale oamenilor sunt o sursă de inspirație, dar, poate, ne mai vedem. Cum prețuiesc, așa cum mi-e și mie dat, această prestabilitate, cred că ar fi mult mai de folosință să observ decât să sper. Omul speră pentru că nu știe. Dacă ar fi să sper ceva, aș spera să știm. Să știm care e treaba cu noi.
Odată ce prozele tale ajung într-o carte și apoi la raft, te mai gândești să revii asupra lor? Sau odată ce l-ai trimis la editură îl consideri misiune încheiată?
De cele mai multe ori, când recitesc ce am scris, aș face modificări, pentru că îmi vin în minte formule și mai pe placul meu decât cele folosite. Cred, însă, că aș vorbi cu Violeta să facem modificări în exemplarele tipărite ulterior doar dacă aș găsi vreo greșeală gramaticală sau vreo inepție izvorâtă din felul în care mă exprim, care trecuse neobservată și care ar sugera opusul mesajului pe care vreau să îl transmit.
Cum influențează muzica scrisul în cazul tău?
Muzica e viața mea. Cânt aproape zilnic și ascult muzică și mai des. E forma mea cea apropiată de rugăciune. Și dansul mă ajută mult să fiu mai om. Uneori îmi vine să pun multă muzică în ce scriu, dar mă abțin că nu e mereu în folosul textului. Am bucăți de text pe care mi le inspiră câte o melodie și pe care le scriu ascultând piesa respectivă pe repeat de zeci de ori. Am piese care îmi inspiră o anumită emoție și pe care le ascult ca să-mi mențină emoția respectivă cât timp scriu ceva în jurul ei. Oricum eu, când m-am apucat de scris, efectiv muzică scriam. După Revoluție, când ne-au băgat cablu, scriam toate topurile de pe MTV să rămână consemnate. Și îmi scriam și topurile personale.
Cele două proze din antologiile publicate de Editura pentru Artă și Literatură, „Podul” și „e-Gura”, sunt destul de diferite ca scris. La prima, dacă nu aș fi știut că e scrisă de tine, m-aș fi gândit puțin cui îi aparține, pe când la ce de-a doua am recunoscut imediat stilul. Ai vrut să experimentezi, există preocuparea asta? Ne putem aștepta la un volum de proză scurtă semnat de tine în viitorul apropiat?
„Podul”, după cum am zis, am început să-l scriu din obligație. Avem o idee vagă, dar nu prea, legată de subiect. Adică ideea că Dumnezeu ne iubește pe toți la fel și toată treaba asta cu acest context didactic fictiv care e Universul și contextul plin de suferință al lumii. Fix înainte să mă așez la masă, stăteam la munte și e o mică pădure lângă casă, a început să bată vântul și se auzeau crengile cum băteau una în alta și așa a început povestea. N-am intenționat să scriu în stilistica respectivă, dar, după câteva fraze, a început să îmi placă și am continuat-o. Am fost, așa, surprins, destul de surprins. Adică, mno, ești obișnuit să îți curgă sânge roșu ca în Cimitirul și, la un moment dat, te tai și îți curge sânge verde ca în „Podul”. Am fost surprins. Acum, dacă mă gândesc, Cuvintele sunt super nobile, pentru că, dacă le tai, le curge sânge albastru, de la cerneală. Îmi place că pot scrie și altfel decât în Cimitirul. Nu există preocuparea de a experimenta, cel puțin nu la nivel conștient, dar există preocuparea de a scrie frumos. Eu nu mi-am nimerit niciodată viitorul, așadar nu pot spune dacă urmează un volum de proză scurtă. Orice e posibil, Amin.
Ne poți povesti câte ceva despre sesiunile de creative writing pe care le susții? Cum ai ajuns să te implici într-o astfel de activitate?
Cursurile s-au dovedit a fi un prilej și de vorbă și de scris. Am început să le țin din soiul de aroganță specific oricărui om care crede că superioritatea îl creditează să-i învețe ceva pe alții și acum mă lupt cu sentimentul de superioritate pe care mi-l poate da postura de profesor, o porcărie, îți zic. Însă acum le țin pentru și pentru că îmi plac oamenii la fel de mult cum îmi place să petrec timp și singur. Îmi plac poveștile oamenilor. Toate mă inspiră, deși nu toate mi se par neapărat interesante. Cursurile au treabă și cu nevoia de evadare pe care nu am întâlnit-o doar la mine și, prin urmare, am observat că oamenii vin și evadează într-o zonă de onestitate, ceea ce eu cred că e calitatea principală în viață și în scris. E mai ușor să fii onest cu niște străini decât cu familia, pentru că străinii nu vin cu repercusiuni. Eu am trăit dezastre din cauză că nu am fost onest cu alții și cu mine, prin urmare, în măsura în care se poate, îi încurajez pe oameni să scrie cu onestitate. Am ținut vreo șapte cursuri online. Sau opt. Îmi place mai mult în formă fizică, pentru că vin oamenii și scriu, apoi bem ceva, fumăm o țigară și povestim. Ca tot omul. Și ne și împrietenim în unele cazuri.
Cu ce sentimente speri să rămână cititorii după ce parcurg textele tale?
Mereu am zis că treaba mea e să-mi fac mesajele din povești clare; de aici, e treaba cititorului cu ce rămâne. Dar recunosc că mi-ar plăcea să rămână cu un pic de liniște și să dea o șansă ideii că realitatea asta nu e ceea ce credem noi că e, prin urmare nu e nici o sursă de supărare, ci un context impecabil pentru iertare.
