Interviu|Gojira: „Dacă cinema-ul românesc ar fi un artist de trap, numele lui ar fi Lil Budget”

DJ, producător, gamer, cinefil. Un om care face ceea ce îi place. Fără concesii. Ar fi putut să fie parte a unei noi generaţii de medici români și să compenseze exodul de creiere din lumea medicală. A absolvit Facultatea de Medicină în 2007, însă a abandonat stetoscopul în favoarea artei și bine ne-a făcut. Mie mi-a deschis ochii de multe ori, așa că am avut datoria morală să-i propun acest interviu.

George Andreescu sau Gojira, alintat de prieteni Gicu, gândește în timp ce vorbește, face pauze, nu-și pregătește discursul, nu are certitudini și nu-i place să arunce cu teorii și cuvinte așa aiurea. Are și un nume treaba asta: autenticitate. 

Anna: Ai ales să te exprimi artistic în diferite forme. Te-ai autodescris, la un moment dat, ca fiind un om cu simţ enorm şi văz monstruos. Exact ca Nea Iancu. De aceea, nu mi se pare deloc întâmplător că filmul De ce trag clopotele, Mitică? este unul din preferatele tale. Ești genul de om — sau cel puțin asta cred — ale cărui porniri cinefile reprezintă, măcar în parte, un instinct creator nelăsat să se dezvolte întru totul. De aceea, aș vrea să avem o discuție pe care să o virăm către relația pe care o are Gojira cu filmele. Tu vii dintr-o perioadă în care nu existau platformele de streaming, lumea se uita la bulgari, canalul unic al Televiziunii Române avea un program de vreo două ore cu totul, iar de filme puteai face rost la bursa neagră. Asta ca să nu mai spun de muzică, noroc cu prietenii ai căror tați erau șoferi pe TIR. Ceva îmi zice că nu te uitai la filme ca să-ți completezi realitatea, ci o făceai din curiozitate. Cine ți-a insuflat, în copilărie, pofta asta? Cine l-a influențat pe Andreescu George să fie artistul care e azi cunoscut drept Gojira? 

Gojira: Filmele și muzica sunt două elemente care au fost omniprezente în viața mea până acum și care m-au format personal. Cred că entitatea artistică sau persoana publică Gojira este o extensie naturală și cât se poate de firească a omului Andreescu George. Dar dragostea asta pentru filme mi-a insuflat-o bunicul meu, el provenind dintr-o eră în care singura sursă de distracție era mersul la cinematograf, motiv pentru care a devenit el însuși un cinefil înrăit. El avea un sweetspot pentru westernuri, de asta știu aproape toate westernurile făcute în perioada de aur a Hollywood-ului. Sunt sigur că le știu pe toate care au apărut până prin anii ’80.

Am început să merg la cinema alături de bunicul meu, după care niște prieteni și-au luat aparat video. Se întâmpla pe vremea lui Ceaușescu asta. Așa am început să mă uit din ce în ce mai mult la filme. Ulterior, când a început să încolțească și primul sâmbure de autoconștiență în creierul meu de copil, am început să dezvolt și niște gusturi personale și atunci am căpătat apetența asta pentru science fiction care atunci era cumva de categorie B, doar că filmele din categoria asta erau foarte bine făcute. Peste toate SF-urile acelea, gen Eliminators sau Hell Comes to Frogtown și tot felul de alte tâmpenii, plutea regele incontesabil John Carpenter. Pentru că John Carpenter a fost primul regizor care m-a interesat ca regizor. El a fost primul nume pe care l-am ales în mod conștient ca fiind un preferat al meu. În copilărie.

Anna: Adevărul e că toate discuțiile tale despre filme pe care le auzim în „Binili învinge” și în podcastul tău  „Aproximativ discuții” ne-au convins că ai deja toate instrumentele necesare pentru a fi un guru al filmelor. Spune-mi, te rog, câteva titluri care ți-au deschis apetitul.

Gojira: Westernurile pe care le-am văzut cu bunicul meu au avut impact. Chiar și acum, când îmi închid ochii, văd cadre clare din The Good, the Bad and the Ugly. Și vorbim de un film din 1966. Dar să știi că nu am neapărat o slăbiciune pentru westernul făcut de Sergio Leone pentru că țin minte că mi-a plăcut foarte mult și Once Upon a Time in America. Chiar mi s-a părut senzațional. După care am început cumva să mușc din SF și aici mă refer la zona Terminator, Mad Max și The Thing. Acestea ar fi în top. Ah, și Mary Poppins, de care amintesc de fiecare dată când am posibilitatea!

Anna: Hai să vorbim despre spaghetti-western-ul devenit classic-cult, Django. Dacă ar fi să alegi între Django din 1996 în regia lui Sergio Corbucci și Django Unchained din 2012 în regia lui Tarantino, tu pe care l-ai alege? 

Gojira: Știu că e o părere nepopulară, dar Django Unchained nu mi se pare un film foarte foarte bun. Din punctul meu de vedere, nu se ridică la înălțimea celorlalte două filme care-l încadrează în filmografia lui Tarantino, adică Inglourious Basterds sau Hateful Eight. Uite, Hateful Eight îmi place foarte mult. Dar o să dau un răspuns d-ăsta de hipster cinefil: între Django al lui Sergio și al lui Tarantino o să-l aleg pe ăla japonez care se numeste SUKIYAKI WESTERN DJANGO, e din 2007 și e în regia lui Takashi Miike. În filmul ăsta, în mod paradoxal, joacă și Tarantino în limba japoneză.

Anna: Apropo de westernuri, mie mi se pare genial neo-westernul No Country for Old Men, unde portretul clasic al răufăcătorului e atipic, iar codul după care acţionează nu e doar personal, ci şi necunoscut nouă – spectatorul nu află cine este şi de ce ucide, iar problema care se pune este şi aceea a posibilităţii cunoaşterii lor. Bine, îmi plac și cele „noir cu proşti“ – adică cele semi-comice –, cum e Burn After Reading, care e delicios! Ce părere ai de filmele pe care le-au făcut frații Coen?

Gojira: Întrebarea aceasta vine fix într-o tristă perioadă în care frații Coen au decis să nu mai facă filme împreună. Mie îmi plac chiar foarte mult filmele regizate de ei, de la Blood Simple până la ăsta cu Buster Scruggs, care e ultimul film pe care l-au făcut împreună. Îmi place mult Heil Caesar care e un film de-al lor care a trecut un picuț pe sub radar. La fel, îmi plac foarte mult comediile pe care le-au făcut; au una în ’87-’88, perioada aia, cu Nicolas Cage foarte tânăr, care se numește Raising Arizona și care îmi place extraordinar de mult. Dar trebuie să recunosc, filmul meu preferat regizat de frații Coen este Fargo, urmat foarte-foarte îndeaproape de Barton Fink. Da, îmi plac foarte mult frații Coen!

Anna: În urmă cu un an aveai o emisiune pe YouTube în care vorbeai exclusiv de filme și seriale, „Lifecouching by Gojira”. La un moment dat ai spus ceva care m-a făcut să râd haotic, deși parcă-mi venea să plâng. Care sunt filmele românești pe care le-ai recomanda în pofida bugetului redus de care au parte?

Gojira: Da, am spus: „Dacă cinema-ul românesc ar fi un artist de trap, numele lui ar fi Lil Budget”. My old time favorite rămâne De ce trag clopotele, Mitică?, filmul lui Lucian Pintilie, mai ales dacă înțelegem și auspiciile sub care a fost făcut. Foarte mult îmi place Sieranevada, al lui Cristi Puiu, care e foarte aproape de filmul lui Pintilie. Mi-a plăcut și Balanța, în contextul în care mie îmi place mult și cartea lui Ion Băieșu. Iar din filmele românești mai noi mi-a plăcut Iulian Postelnicu cum joacă în filmul Arest — aici nu știu dacă mi-a plăcut neapărat filmul cât mi-a plăcut de Postelnicu.

În rest, se fac filme românești multe și bune; au început să se facă filme cu succes comercial, ceea ce mă bucură, așa că totul începe să fie ok. Dacă ar fi să fac un Top 5, strict în ordinea preferințelor mele personale, ar trebui să arate în felul următor: De ce trag clopotele, Mitică?, Sieranevada, Moromeții 1, Pădurea Spânzuraților și Restul e tăcere. Filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere, este un film foarte frumos atât ca intenție, cât și ca execuție. Mi se pare, de fapt, cel mai frumos film românesc făcut.

Anna: Am revăzut Moartea domnului Lăzărescu, povestea pacientului român model care a experimentat autosuficiența sistemului medical. Filmul acesta, deși avea un buget estimat la 350.000 €, a intrat definitiv în istoria cinematografiei universale. A expus o realitate post-comunistă. Tot legat de buget, Sieranevada, cu un singur „r”, este unul dintre filmele tale preferate, a avut un buget de 1,4 milioane euro. Ce părere ai de limitările astea de buget, dar de filmul Sieranevada?

Gojira: Cred că limitarea de buget flexează cumva mușchiul creativ, dar chiar și cu mijloacele astea restrânse, cinematograful românesc a reușit să facă niște filme extraordinare și exploatează, paradoxal, chiar lipsa bugetului. Bine, treaba asta poate fi văzută și ca un act de curaj pentru organizatorii de mari festivaluri sau pentru oamenii de film de afară. Despre filmul Sieranevada nu știu ce să mai zic, poveștile despre film le-am depănat la prima mână chiar cu regizorul Cristi Puiu în podcastul meu, în Aproximativ Discuții. Cert e că este genul de film și genul de comedie care funcționează pe mai multe planuri; pe lângă regie și staging care e absolut fascinant — e foarte greu să faci un film care să nu plictisească într-un spațiu atât de mic —, mai e umorul de bășcălie și umorul ăsta de subtext care e mai mult umor de situație și care vine în urma faptului că regizorul Cristi Puiu înțelege foarte bune anumie tipologii umane arhiprezente în viața noastră. Umorul generat de disfuncționalitatea interacțiunilor umane este fascinant în acest film. Și aici e chestia aia faină.

Anna: Mi se pare că regizorul Cristi Puiu evită cu talent zona epocii de aur. Există vreun film bun despre comunism în accepțiunea ta? În afară de Amintiri din epoca de aur, care e comedie de context și unde se râde by default.

Gojira: Mda, Amintiri din epoca de aur e drăguț, dar îmi place foarte mult documentarul care a intrat recent pe Netflix, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. E un documentar fenomenal. Să știi că noi avem nevoie de o comedie foarte serioasă, de fapt nu de o comedie serioasă cât de o comedie în adevăratul sens cu și despre comunism, și îți dau un exemplu. Când am văzut filmul Dictatorul, ăla cu Sacha Noam Baron Cohen, am râs de am căpiat și apoi am crăpat de invidie pentru că m-am gândit la faptul că aia a trebui să fie abordarea pe care n-au făcut-o încă românii și pe care ar trebui să o facă neapărat!

Anna: Crezi că cinematografia românească ajunge în atenția publicului și a criticii internaționale și datorită faptului că face parte din una din fostele țări ale blocului sovietic? Și nu mă raportez acum la filmele despre comunism, ci la alte filme premiate, cum ar fi Ana, mon amour sau La Gomera.

Gojira: Adevărul este că există o atenție îndreptată către cinematografia românească care, din nefericire e din cauza asta, dar și din cauza limitării de buget. E posibil ca ele să cadă în patima autoplagierii, adică să începem să vedem același film sub mai multe forme. În al doilea rând, La Gomera mi se pare un film foarte slab pentru că atunci când faci un thriller polițist trebuie să înțelegi genul ăla care are niște convenții care sunt specifice doar acelui gen de film. Ca să faci un thriller polițist bun, ori o faci ori n-o faci. Ana, mon amour e un film pe care-l consider bun, e ok.

Anna: Pe de altă parte, avem bugetele succeselor Miami Bici, Selfie, Pup-o, bă! Unde le poziționăm în cinematografia românească pe acestea?

Gojira: Ce au făcut Miami Bici, Selfie, Pup-o, bă! etc. este o chestie cât se poate de sănătoasă. Mi se pare că ajută mult la dobândirea unui obicei de consum. Sunt niște filme foarte bune pentru că, dacă se crează un obicei de consum ok în direcția aceasta, o să poată supraviețui și filme care nu sunt gândite atât de comercial.

Anna: Ai scris un lungmetraj intitulat Bloodsuckers. Faptul că ești consumator de cinema te-a făcut să scrii?

Gojira: Bloodsuckers ăla… e complicat. Filmul nu e de fapt e scris până la capăt, nu e terminat și nu-s foarte mulțumit de el. Încă. Totul a pornit ca urmare a pasiunii mele pentru cinema. Nu e ca și când n-am mai scris, ba am scris, am scris chiar foarte mult. La un moment dat am simțit să scriu ceva doar pentru mine. Așa a apărut Bloodsuckers. Abia aștept să povestesc mai multe despre el măcar atunci când scenariul o să fie gata și o să fiu pe deplin mulțumit de el.

Anna: Ce pregătește acum Happy Fish? Story-urile de pe Insta indică ceva mai mult decât sketch-uri, spoof-uri și alte caterinci video.

Gojira: Păi cumva noi nici nu mai facem sketch-uri, spoof-uri și caterinci video, ne-am dus în zona asta de podcast și de long form, e o zonă în care cred că o să mai rămânem o bună bucată de vreme. Am niște planuri foarte clare: am două formate noi pe care o să le încep în 2022 și care sper să și prindă. Acum nu știu, nu prea pot eu să dau mai multe detalii.

 

Pentru Gojira, feedbackul publicului este și nu este foarte important pentru că nu s-a sfătuit cu nimeni atunci când a decis direcția editorială a podcastului și maniera de abordare. A stat el pe idee până a găsit o formă care să i se potrivească mănușă, să-i vină natural și să nu fie forțat absolut deloc. El e și foarte punkist, după cum se autodescrie, și nu prea se lasă influențat. Se află într-un moment al vieții în care nu prea se lasă influențat, a căpătat o oarecare rigiditatea dată de trecerea timpului. Crede că trecerea timpului te face din ce în ce mai rigid și mai opac și consideră că se află exact în această perioadă a vieții lui. Dacă e ceva ce a înțeles din marea de comentarii care a venit, este că trebuie să continue cu „Aproximativ Discuții”.

Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.

(Imagine reprezentativă: colaj de Anna Cândea după o imagine de @schimonoville)

mm
Anna Candea
Om de cuvânt. Cititor, reporter, biciclist amator, gurmand, dar și consumator de concerte. Se ocupă de promovarea evenimentelor într-un loc care a impus standarde ridicate în ceea ce privește calitatea sunetului, acustica spațiului și tratamentul fonic.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici