Scriitoare premiată, eseistă, fostă membră a juriului Femina, actuală membră a juriului Academiei Goncourt, profesoară, dansatoare, mamă. Într-un cuvânt, femeie. Aceasta este Camille Laurens, pe numele ei adevărat Laurence Ruel, cea căreia am avut plăcerea să îi iau un scurt interviu, cu ocazia participării la târgul de carte Gaudeamus (decembrie 2022), pentru lansarea romanului Fată. O carte puternică și, în același timp, un exercițiu lingvistic reușit, care îți lâncezește în suflet și gând, mult timp după terminarea lecturii. Fată nu a fost prima mea întâlnire literară cu Camille Laurens, dar a fost, cu siguranță, cea mai memorabilă.
Încep prin a-ți mulțumi pentru că m-ai făcut să îmi dau seama că m-aș putea recomanda drept Valeria – femeie și asta ar fi suficient. Cum ți-a venit ideea unui roman care să plece de la un singur cuvânt – fille – și toate înțelesurile și implicațiile lui?
Îmi place foarte mult să mă joc cu cuvintele, de fapt, îmi plac cuvintele mult, îmi place să le caut semnificațiile. Petrec ore în șir căutând cuvinte în dicționar, citind despre cuvinte comune, pe care aparent le știu, precum este și „fată”. Astfel, am descoperit că nu îi cunoșteam toate ascunzișurile și am fost uimită să constat că are patru sensuri în dicționarul francez (fată, fiică, femeie necăsătorită, prostituată, n.red.).
Romanul a fost inspirat de experiențe personale sau este o consecință a contextului actual?
Puțin din amândouă. Pe de-o parte, există această mișcare #metoo, care ne-a făcut pe toate să reflectăm mai mult asupra condiției femeii și, pe de altă parte, mi-am dorit ca această reflecție să aibă ca punct de pornire experiența mea proprie. Pentru că așa sunt toate romanele mele, cu note autobiografice. Și mi s-a părut că vârsta mea – sunt în cea de-a șasea decadă a vieții – este potrivită pentru a face un bilanț și a împărtăși propria-mi poveste, în acest context mai larg. Romanul Fată se regăsește, așadar, la intersecția celor două coordonate din întrebare.
Cu riscul de a generaliza, raportându-mă și la cealaltă carte citită – Femeia inventată – mi se pare că subiectul condiției femeii este unul predilect pentru tine, iar în Fată se simte pregnant acest aspect. Este corect să spun că Fată vine să completeze și să aprofundeze această aplecare a ta spre feminin și feminism?
Da, este corect. Adevărul e că am mizat foarte mult în scrierile mele pe relația dintre sine și celălalt, pe relația dintre bărbați și femei, pe diferența dintre sexe și pe dificultatea de a ne înțelege. Iar toate acestea m-au făcut să lucrez mult cu mine însămi, să încerc să înțeleg unde mă aflu vizavi de comunicarea cu celălalt sex. Pe măsură ce trece timpul, aprofundez subiectul, asta și pentru că am o fiică, așa cum reiese și din carte, cu care discut mult. Am observat, și prin intermediul ei, cum se schimbă aceste relaționări de la o generație la alta.
Dacă tot a venit vorba despre diferența și relația dintre sexe, trebuie să menționez un episod care mi s-a părut surprinzător în romanul Fată, și anume: tatăl este cel care le vorbește celor două surori despre sex și prima menstruație, nu mama, așa cum m-aș fi așteptat.
Într-adevăr, este un detaliu care a surprins foarte mulți cititori. Dar nu este nimic inventat, cum spuneam, este un roman autobiografic. Există această dominație masculină: tatăl este cel care știe tot, el este medic, este om de știință, pe când mama este casnică. Tatăl decide și toată lumea trebuie să i se supună autorității sale intelectuale și morale, de aici și faptul că el le vorbește fetelor despre menstruație.
Revin puțin la romanul Femeia inventată pentru a semnala o diferență de percepție între cele două – dacă primul mi s-a părut literatură pură sau, cum îmi place mie să zic, „lectură de evadare”, în Fată se simte parcă și latura ta de eseistă, ceea ce o transformă într-o „lectură de conștientizare”.
Probabil pentru că Femeia inventată, deși este un roman născut tot dintr-o experiență proprie – cu Facebook și rețelele sociale, experiență destul de limitată – și din discuțiile purtate cu prietenii pe această temă, are o doză mare de ficțiune. Mult mai mare, oricum, față de romanul Fată, care este povestea mea în calitate de fiică și, mai apoi, de mamă.
Dar în ambele romane există această componentă eseistică pentru că simt nevoia să integrez, în permanență, câte ceva din societatea în care trăiesc. Nu este niciodată ficțiune 100%.
Te-ai gândit vreodată ce autor ar putea să vină cu o replică a romanului din perspectivă masculină?
Nu știu cine mi-ar putea da o replică, dar e adevărat că înainte să scriu romanul Fată am citit romanul unui scriitor elvețian, Jérôme Meizoz – Faire le garçon. Și trebuie să recunosc că am fost destul de dezamăgită, întrucât lipseau multe elemente importante din „construcția” unui băiat, elemente care să explice cum devine un băiat bărbat. Mi-am zis atunci că pot mai bine și că voi scrie mai bine, dar din perspectiva unei fete, respectiv femeie.
Ai fost mai întâi laureată a premiului Femina, apoi ai devenit membră a juriului. Cum a fost această experiență? Există vreun titlu de care te-ai îndrăgostit iremediabil din ipostaza de jurat?
În 2000 am câștigat premiul Femina și în 2007 am devenit membră a juriului. Este un juriu compus doar din femei, dar cărțile premiate pot fi scrise și de bărbați. Experiența a fost una foarte interesantă. La vremea respectivă, ideea unui juriu exclusiv feminin mi se părea una foarte bună, pentru că, adeseori, juriile literare sunt foarte machiste și au tendința să aleagă drept câștigătoare doar cărțile scrise de bărbați. Însă, de-a lungul timpului, am ajuns la concluzia că cele mai bune jurii sunt cele mixte. Din 2019 nu mai fac parte din acest juriu; în schimb, în 2020 am devenit membră a juriului Academiei Goncourt.
Referitor la partea a doua a întrebării, da, m-am îndrăgostit de mai multe cărți, dar una care mi-a rămas în suflet este Avant que j’oublie, de Anne Pauly. Este despre o femeie care se reîntoarce în casa tatălui ei, decedat recent, și care trece prin lucrurile rămase în urma lui. Povestea este amuzantă, ironică, dar și tristă și emoționantă, în același timp. De altfel, îmi place foarte mult acest amestec de melancolie și ironie, pe care îl practic, la rândul meu.
Eu închei toate interviurile, invariabil, cu aceeași întrebare: ce carte citești în momentul de față? Este cea mai bună metodă pentru a strânge recomandări pentru lecturile viitoare.
Recitesc o carte pe care am citit-o deja, o piesă de teatru, de fapt: Pascal Rambert, Clôture de l’amour. După cum reiese și din titlu, nu este chiar o poveste optimistă de dragoste.
Am început cu o mulțumire și termin, simetric, cu alta: îi mulțumesc traducătoarei Claudia Davidson-Novosivschei, care e făcut aproape toată treaba pentru mine. Mie mi-a rămas doar să transcriu pe foaie răspunsurile meștesugit traduse de ea și să sper că v-a plăcut rezultatul.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #6, ediția de iarnă 2022-2023.
