Tot zic des că, dacă îmi voi permite cândva (deși eu sper să fie vorba despre „când”, nu „dacă”), să creez niște rezidențe literare care să țină all year round, să vină și să plece lumea ca din Gara de Nord, să stea fiecare o zi sau o lună, cât simte că are nevoie, timp în care să scrie sau să își găsească relaxarea și ideile necesare pentru a scrie ulterior. Toate acestea dintr-un motiv mai degrabă egoist: aș vrea să mă bucur de prezența a cel puțin câtorva zeci de scriitori români care-mi plac teribil de mult și să știu că am făcut ceva concret pentru a contribui la starea lor de (mai) bine măcar pe o perioadă scurtă, că altfel nu știu cum mi-aș putea manifesta recunoștința pentru cărțile lor. Pentru că pe această listă se află și Bogdan Munteanu, deocamdată mă mulțumesc cu un interviu despre cea mai nouă carte care i-a apărut la Nemira, Stai jos sau cazi.
Nu mai știu dacă am zis în recenzia mea despre faptul că Stai jos sau cazi este ca un joc din care lipsesc câteva piese: te-ai gândit că acest format fragmentar poate fi neprietenos cu cititorul care așteaptă ceva mai facil, poate, sau ai mizat tocmai pe a-l forța să-și inventeze singur piesele de legătură?
Bogdan: Mai degrabă m-am gândit că poate fi prea prietenos.
Protagonistul cărții, Cipri, are epilepsie. Crizele sunt precedate de aure care-l avertizează că o să i se taie filmul – realitatea e distorsionată, oamenii devin diformi, obiectele prind viață, starea generală e una de confuzie. Mesajul lui Epi pentru Cipri e clar: Stai jos sau cazi. Îi e frică? Clar. E singur? Al naibii de singur. În loc să salveze ce mai e de salvat, el intră în poveștile din aură și rămâne acolo până cade și își pierde conștiența. Apoi, boala se manifestă violent în fața tuturor. După câteva minute, omul dă semne de revenire. Totul durează câteva minute. Cam cât lectura unui capitol.
Epi în acțiune rupe tot, tot, inclusiv legăturile de-o viață. După o criză, Cipri nu-și aduce aminte nici măcar cine e. Pe parcurs, se obișnuiește cu traiul ăsta. Fragmentarea e prezentă când Epi o cere.
Și nu ți-e teamă că, fără să-ți controlezi cititorul, el se poate duce pe cărări pe care nu le voiai umblate?
Bogdan: Nuu, las’ să umble, e mai bine decât să se uite cu exasperare, din două în două pagini, cât mai are până termină cartea.
Simți că ai vreo responsabilitate față de cei la care ajung cărțile tale și Stai jos sau cazi în special?
Bogdan: Cipri nu vrea să se rușineze când vorbește despre Epi. Nu vrea să fie Epi. Vrea să fie Cipri, cu Epi cu tot, doar că nu știe cum. De cele mai multe ori, ajunge să confunde curajul cu teama, tăcerea cu vorbăria, smerenia cu zeflemeaua. În carte există personaje mai puțin norocoase: omul străzii cu epilepsie se târăște la propriu ca să nu cadă. Cu toate că unul dintr-o sută de oameni are epilepsie, boala asta continuă să bulverseze și să întunece minți, iar discuțiile despre ea – atâtea câte sunt – rămân primitive. De ce?
Mi se pare în multe feluri (nepotrivite) să fie întrebat scriitorul dacă el este un personaj sau altul, mai ales că știm cum funcționează literatura în raport cu viața și invers. Este mai important pentru mine să știu: ce cărți citite — recent sau de-a lungul vieții — te-au făcut să scrii Stai jos sau cazi?
Bogdan: Epileptic, de David B. O carte despre copilăria alături de un frate cu epilepsie. Benzi desenate, o minunăție, mi-a dat un imbold să mă reapuc de treabă.
Voiam să știu asta pentru că mă întrebam dacă mai ai câteva teme puse pe hold pentru o viitoare carte. Sunt alte lucruri despre care consideri că e necesar să se vorbească (și) prin literatura din România?
Bogdan: Să vezi fază. Primesc acum câteva săptămâni un mesaj: „I-am citit și băiatului meu din cartea ta. În fiecare seară îmi zicea să îi mai citesc din ea.” M-a rupt mesajul, acum mă gândesc să scriu un Stai jos sau cazi pentru copii.
Cum scrii? Știu că pare o întrebare „largă”, așa că îngustez puțin variantele de răspuns: cauți subiectele sau te găsesc ele pe tine? Ai carnete cu notițe sau te-așezi într-o zi în fața foii albe, fizice sau electronice, și dai gata 100 de pagini? Cauți feedback la prieteni sau trimiți direct la editură?
Bogdan: Îmi plac poveștile. Mă plimb mult, mă opresc la terase, prin baruri. De obicei, rămân pe margine și ascult. Câteodată, mă bag în seamă cu un „pe bune?”. Notez pe telefon idei, titluri, fraze, chiar și în mers. Nu-mi place, sunt multe obstacole. Într-o zi m-am ciocnit cu un tip pe stradă, în timp ce butonam. I-am povestit faza unui prieten, am râs. A doua zi, m-am trezit cu ăsta la ușă. Parcă-l aud: Ți-am adus o tablă, îți trăbă? Am montat-o pe loc, cine refuză o tablă?
Scriu pe laptop. Recitesc, modific. Citesc cu voce tare, modific. Și tot așa. Încă urlu de bucurie când simt că-mi iese un capitol, o povestire, o frază care-mi dădea bătăi de cap. Ca atunci când îmi intră o dublă nesperată la table.
În 2016 ziceai într-un interviu că lucrezi la romanul „Corporația”. Ce s-a întâmplat cu el?
Bogdan: Primul capitol, Bandit, e în antologia Tiuk +18, coordonată de Mihail Vakulovski (CDPL, 2020). Mi-e dor de ritmul din Corporația, de fazele de acolo, abia aștept să mă reconectez!
Ce simți tu față de propriile cărți? Să zicem că ești librar și vine cineva la tine arătându-ți chiar cărțile tale, dar fără să te recunoască, apoi te întreabă: să le cumpere, cum ți se par, i le recomanzi?
Bogdan: M-aș juca, îți dai seama. Atât cât te poți juca la muncă… 29,99, vă rog. Ai uitat să râzi nu mai avem.
Eu am avut foarte rar și pe perioade extrem de scurte joburi care nu presupuneau scris și citit, așa că mereu mi-am imaginat că aș avea altă determinare dacă aș munci 8 ore pe zi în restaurant sau construcții sau orice altceva, pentru că aș delimita mai bine munca propriu-zisă, ce „aduce bani”, de pasiunea de a scrie apoi. Cum e pentru tine? În munca de promoter cultural și scriitor, jobul în IT te ajută sau te încurcă? E o graniță, un drum de netrecut sau unul care leagă două dimensiuni logice ale vieții tale?
Bogdan: Mă ajută, clar. Am fost câțiva ani programator full-time. M-am gândit la algoritmi, i-am implementat, am găsit bug-uri, le-am corectat. Ce mi-a scăpat mie au văzut testerii. Ce n-au văzut testerii au văzut șoferii – cam nasol, dar s-a mai întâmplat. De vreo zece ani, lucrez part-time în IT, mă ocup de traininguri pentru cei care vor să devină programatori. Trăiesc din reconvertiri.
În restul timpului, citesc, mă implic în proiecte culturale, scriu. Algoritmii sunt poveștile. Testerii cei mai exigenți sunt prietenii de-o viață. Îmi semnalează din timp scăpările din manuscris, îmi spun ce cred cu adevărat. Și bine fac.
Apoi, editura. Colaborarea pe termen lung.
Cartea!
Cititorii!
Poate cu asta ar fi trebuit să încep: ce mai faci, scriitorule?
Bogdan: Sunt bine, sănătos. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
