Pe Andrei Ruse l-am cunoscut inițial drept coordonator al proiectului de revistă Hyperliteratura, la care am scris și eu demult de tot. Cam în același timp am vrut să-l descopăr și pe Andrei scriitorul, așa că o perioadă am devorat tot ce găsisem prin librării – cred că tocmai se reeditase Soni la Polirom, era prin 2012, un roman despre curajul față de sine în fața inevitabilului care mi-a răsturnat și mie câteva credințe despre propria persoană. Cu fiecare carte citită mi-am reconfirmat, spre surprinderea mea, capacitatea lui de a se transforma și-a se autodepăși în calitatea sa de scriitor cu un interes parcă inepuizabil față de teme noi, complexe, mari și „grele”, din punctul meu de vedere, cititor interesat și de tehnicile folosite. Cea mai nouă apariție editorială pe care o semnează m-a făcut să văd acest interviu drept unul obligatoriu de realizat.
Ai demonstrat că poți să scrii despre subiecte extrem de diverse și când e vorba de „cursă lungă”: Soni, care m-a făcut praf emoțional pentru că a fost o revelație despre cât de inutilă îmi eram în propria viață, e despre o tânără de 20 și ceva de ani care află că mai are câteva luni de trăit, Zaraza recompune o filă importantă de istorie și cred că te face să asculți Cristian Vasile și dacă nu ești adeptul genului, Cartea Blestemelor este, deși reinterpretat și prelucrat ca să echilibreze limbajul arhaic cu gândirea modernă, un basm. Știi că cei mai mulți dintre scriitori se liniștesc „la casa lor” pe câteva direcții, poate una-două. Dar tu pare că vrei să demonstrezi de fiecare dată că ai mai găsit o direcție complet nouă de explorat. Întrebarea e mult mai scurtă decât premisa: vrei să demonstrezi?
Îmi doream să demonstrez tot felul de lucruri când eram la „început de drum”, cum se spune, pe la 20, 20 și ceva de ani. Să ajung la o editură mare; să-mi vând tirajele și să am reeditări; să am lansări cu sălile pline, să am traduceri, în fine, tot felul de visuri pe care, rând pe rând, mai mult sau mai puțin, mi le-am îndeplinit. Între timp însă, singurul lucru care a rămas și contează cu adevărat pentru mine este acela de scrie mai bine. Nu de a mă reinventa neapărat, nu asta caut, ci de a deveni una cu textul, dacă se poate; mă centrez pe forța povestirii, pe relația care se creează cu cititorul, construcția personajelor, frazarea (stau foarte, foarte mult pe cuvinte, reformulez de nenumărate ori) etc. Nu am ce să-mi demonstrez în afară de a scrie o carte bună.
Subiectele îmi „cad în mâini” în funcție de starea în care mă regăsesc și de nivelul complexității lor poate. Îmi place să lucrez la o carte cu anii, îmi plac documentările și zecile sau chiar sutele de lecturi adiacente, îmi place să sap ca un arheolog după fel și fel de informații, pe care apoi să le transpun sau să le reinterpretez în proza mea. Dar nu-mi propun să trec de la un „gen” la altul, pur și simplu așa se întâmplă. Am un folder unde notez tot felul de idei, de storyline-uri, le dezvolt, apoi documentul care începe să prindă contur devine și romanul la care scriu. La Cartea Blestemelor, de exemplu, scriu de prin 2017-2018, dar abia în 2020 mi-am dedicat toată atenția, când a început să-mi placă foarte mult ceea ce iese. Poate o să mă opresc la basm-fantasy o perioadă, așa simt acum, dar poate că nu…
Întrebarea aceasta o pun mai degrabă ca prozator wannabe și în strânsă legătură cu precedenta, sperând să „fur” ceva util și pentru mine. Scriind atât de divers, petreci ani întregi documentându-te. Se întâmplă ca aceste cărți să fi fost în zona ta de interes și documentarea să fie un pas necesar sau te-a atras mai degrabă procesul de a aduna informații și din el s-a născut natural câte o carte?
În general, eu merg pe a doua variantă. Găsesc un subiect care mă atrage, încerc să-i descopăr potențialul, iar dacă îmi surâde în continuare, vine în mod firesc și documentarea.
Pentru un prozator serios, cred că documentarea este esențială. Pe lângă multă psihologie, sociologie și cunoștințe temeinice din mai toate domeniile, odată ce ajungi să creezi lumi (fie ele istorice, fie ficționalizate), trebuie să ai multă răbdare și să te înhami la o muncă (uneori sâcâitoare) de documentare, ca să pui în fața cititorului ceva care să pară real, plauzibil. Dacă atingi lucrurile doar la suprafață, se simte.
Cu cititorul — pe care de cele mai multe ori nici nu ajungi să-l cunoști, doar îl bănuiești — ai din start o convenție, pe care o stabilești din prima frază, primul paragraf sau chiar primele pagini. Tu, scriitorul, îl vei purta într-o poveste (indiferent de tip, de gen, de felul în care e scrisă, la ce persoană etc.), iar cititorul merge cu tine „de mână” până la capăt doar dacă: 1: ești sincer cu el; 2. dai totul din tine să faci călătoria asta cât mai interesantă și palpitantă. Ambele puncte cer să știi totul despre subiectul pe care îl propui, chiar dacă tu de multe ori arăți numai vârful iceberg-ului în textul tău. Altfel nu ești veridic, altfel deci minți și vei fi prins, inevitabil.
Cum faci să nu fie plictisitor sau, dimpotrivă, să nu fie foarte solicitant un proces îndelungat de documentare?
Singurele momente când lucrurile devin plictisitoare sunt acelea când nu scoți informațiile de care ai nevoie. Și nu că e neapărat plictisitor, e frustrant. Dar asta se întâmplă rar, pentru că în principiu ar trebui să știi ce vrei dintr-o documentare.
În cazul meu, adică în cazul Cărții Blestemelor, am mers pe mai multe piste: folclor și tradiții, estetica basmului, apoi, ușor-ușor, dacă la început aveam nenumărate titluri și nenumărați autori pe care îi studiam, lucrurile s-au simplificat. Am mers mai departe pe mitologie, în genere, pe istoria religiilor, apoi strict pe mitologie română (și est-europeană, ca să pot s-o separ față de multe infleunțe) și efectiv istorie. O bună parte din timp mi-am ocupat-o pe final studiind relația cu „lumea de dincolo”, cea a spiritualității, a conceptelor cosmogonice, a divinului și a obiceiurilor care s-au format în timp cu privire la moarte și cum a fost ea percepută. N-a fost nimic plictisitor (am învățat repede ce folcloriști și istorici mă interesează și ce zone să evit), am învățat atâta și atâtea în acest demers, încât mă simt mult mai pregătit și înțeleg mai adânc lucrurile din jurul meu. Odată ce mi-a fost clară lumea în care vreau să-mi desfășor acțiunea, textul a curs de la sine.
Cum se desfășoară viața ta când ai câțiva ani în care, din punctul meu de vedere, mai ai pe cineva în casă aproape concret, când te pui la masă gândindu-te la mesele la care lua parte Cristian Vasile și te duci la o petrecere cu muzica lui în gând și treci pe lângă locuri care au însemnat mult pentru el? Mie îmi pare scrierea unei cărți ca o relație care debutează poate timid, dar cu determinare, apoi merge excelent o vreme, te epuizează și te răsplătește. În final te lasă mai înțelept, dar și mai obosit. Și după un timp intri într-o rutină asemănătoare, deși mizele sunt cu totul altele. Cum e pentru tine?
Cu fiecare carte în parte am o altfel de relație și prin fiecare proiect descopăr alte lucruri, cunosc alți oameni șamd. Seamănă cu o relație, după cum bine spui, și e una chiar foarte intimă (și greu de explicat totodată). Ca orice început, e plină de entuziasm, apoi lucrurile se complică, se intră și într-o zonă de conflict (a ta cu cartea sau a cărții cu tine – când ai atâtea alte lucruri de făcut concrete și nu ai timp sau liniște să scrii, iar romanul începe să curgă de unul singur în mintea ta și să te acapareze, devii mai irascibil, mai neînțelegător), într-un final toate bătăliile interne se termină și se ajunge la minunatul final, care îți dă o putere incredibilă (acel punct de terminare al creației). Dar apoi te lasă imediat sec, gol și vulnerabil. Fericirea sau bucuria, cum vrei s-o numești, ține câteva clipe numai. Ore, zile? Cel mult zile. Și realizezi că aventura s-a terminat.
Povestea nu îți mai aparține odată publicată, povestea e a cititorilor și ei decid dacă și cum te vor răsplăti. Ăsta-i jocul, pe care l-am învățat de mai bine de 15 ani deja. Trebuie apoi să te refaci și singurul mod în care o poți face cu adevărat e, după ceva timp, apucându-te de alt proiect.
Cred că voiam să întreb, de fapt: te contaminează documentarea, devine imersiune în lumea poveștii pe care o spui, confundare cu personajele, dedublare a realității cărții?
Cu cât reușești să te transpui în poveste, să te dedublezi, scrii mai bine. Și ești acaparat de carte, de personaje, de plot-urile la care lucrezi, de limbaj chiar, de dialoguri. Cred că epuizarea psihică care urmează după finalizarea unui roman vine și din faptul că trăiești dublu sau chiar triplu în perioada scrierii lui.
Îmi amintesc de o fază haioasă când m-am închis efectiv în casă vreo trei săptămâni, să termin Zaraza, și am rămas la un moment dat fără țigări (îmi făcusem „depozite” pentru o lună cel puțin, dar le terminasem mai repede). Am ieșit la magazin și m-a luat anxietatea văzând mașini. Aproape că mă pierdusem în sfârșitul tulbural al anilor ’30.
La fel am pățit și cu Cartea Blestemelor. Am fost invitat și într-o tabără de creație anul trecut, la Phoenicia Resort (mulțumesc, Laly Murad), mă trezeam și scriam de zor la lumea mea fantastică, și pe la prânz coboram să iau masa și apoi să citesc ceva la piscină. Dar eram foarte rupt de realitate și de ceea ce se întâmpla pe-acolo, aveam chiar momente când păream străin, pentru că în mintea mea se învârteau numai vâlve și solomonari. Și la piscină urmăream atent unduirea apei și mă gândeam cum stau sufletele pe „vârful” ei și se duc spre Sorbul Mărilor, înspre Apa Sâmbetei și lumea spiritelor. Mai pe seară, mă vedeam cu pictorii din tabără (eu am fost singurul scriitor, erau în rest vreo 10-15 artiști plastici și pictori), beam cu ei un Pepsi sau rareori o bere (în perioadele intense de scris nu mă ating nici măcar de o bere), când trecea de miezul nopții se punea muzică la o boxă, se dansa, iar în capul meu dănțuiau iele.
Așa-i cu scrisul, după ce ieși din Word, descriind o scenă cu Aleodor călărindu-l pe Galben de Soare prin cine știe ce munți, mai plătești o factură, mai comanzi un Glovo.
Pentru că despre celelalte cărți ai mai vorbit și cititorii dornici pot să te citească sau să te asculte în interviuri date de-a lungul anilor, te-aș întreba ceva despre cartea cea mai nouă: ce a schimbat Cartea Blestemelor în omul Andrei Ruse?
Este o carte prin care am lucrat mult la mine, pe partea spirituală. Mi-am răspuns la niște întrebări adânci, grele, legat de lume, de viață și moarte. Dacă inițial a pornit ca o simplă reinterpretare a unui basm arhicunoscut, documentarea m-a dus în zone foarte intime și a declanșat ulterior o călătorie profundă în mitologie, într-o lume păgână, care mi-a adus niște lămuriri privind ciclicitatea naturii; o altfel de înțelegere și ulterior acceptare a finalului; o reapropiere, dacă vrei, sau reconectare cu alte lucruri, mai esențiale, care ne alcătuiesc viețile.
Cartea Blestemelor mi-a dat multe, din punctul ăsta de vedere, a adus o pată de culoare asupra unor viziuni șterse și sumbre, m-a reîncărcat cumva și sper că la rândul meu să fi ascuns în spatele unui basm și „povețe” mai adânci (nu moraliste!), care să pună cititorul măcar pe gânduri și să-l apropie și pe el de niște rădăcini autentice.
Bănuiesc că și tu ai crescut cu „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte”, sămânța din care se naște trilogia ta, din care a apărut deja primul volum. Există ceva care să te fi nemulțumit în basmul original, astfel încât să cauți acum să faci dreptate vreunui personaj prin Cartea Blestemelor?
Am vrut să dau o explicație a diferenței dintre aceste timpuri: cel curgător, firesc, și cel care stagnează. Cred că de aici a pornit totul și de la faptul că am fost mereu fascinat de paradoxurile spațio-temporale. Nu cred că e ceva care să mă atragă mai mult. Probabil interesul s-a declanșat în copilărie tocmai de la acest basm străvechi (și atipic românesc, pentru că vine pe „filiera” epopeii lui Ghilgameș), a continuat cu o mulțime de lecturi și filme (Back to The Future a fost filmul copilăriei mele), cu cărți de fizică despre spațiu și timp (la 14-15 ani l-am citit pe Hawking și am făcut un eseu la liceu despre posibilitatea teoretică a călătoriei în timp). Știam undeva în adâncul meu, încă din adolescență poate, că o să rescriu acest basm. Sau că o să pornesc de la tema lui să fac ceva complex și mai epic.
Am păstrat strict conflictul temporal și i-am dat un motiv pentru care el se întâmplă, printr-o frumoasă și totodată tragică poveste de dragoste care se săvârșește la capătul a două lumi. De aici, am inventat restul de personaje, lumea, acțiunile. Scriind în primul rând o carte pe care eu mi-aș dori-o să o citesc.
Dacă ținem cont de faptul că are un limbaj ce trebuie urmărit cu atenție, note de subsol esențiale, o dezvoltare pe planuri multiple și o complexitate filosofică a personajelor și a narațiunii, care e cititorul ideal pe care trebuie să-l fi avut în minte, presupun, scriind Cartea Blestemelor?
În general, am un anume cititor în minte sau o anumită tipologie, dar în cazul de față o să fiu franc și o să spun că nu prea m-a mai interesat. Am scris o carte mai mult pentru mine, încercând să iau multe elemente prăfuite (chiar și din limbaj) și să le redau într-un basm la limita fantasy-ului care să captiveze. Care să te țină cu sufletul la gură, cum te țineau poveștile din copilărie. Și asta tot aud de la cei care au citit deja cartea, că au simțit ceva înăuntrul lor, pe de o parte profund (vizavi de părțile încărcate de mitologie, desigur), dar și că au citit-o cu „mintea unui copil”, că le-a declanșat acei fiori pierduți, de o căldură inimaginabilă. Înseamnă că mi-a reușit sau cel puțin asta văd din primele reacții. Asta mi-am dorit, să am o poartă în carte care să te ducă înspre copilărie, apoi încă una, mai fadă, nu pentru „ochiul liber”, care să te ducă înspre o lume ciudată, fantastică, dar pe care cumva să o regăsești, pentru că îi aparține spiritului tău. Iar pentru asta, limbajul vechi și frazarea — nici ea simplă — au fost esențiale.
Când vin celelalte două volume și care sunt planurile pentru ele? Recunosc că întreb asta pentru că a apărut de curând Copacul dorințelor, filmul inspirat de Amintiri din copilărie, iar când am citit despre lansarea în cinema m-am gândit imediat că m-aș uita la o serie cu Ultimul împărat nemuritor.
Urmează Cartea Ielelor și Cartea Plângerii, care vor fi două cărți foarte diferite față de prima a trilogiei. Aici am avut doar „intro-ul”, copilăria și adolescența lui Aleodor. A doua va fi încărcată de aventură și personaje fantastice cu puteri nebănuite (Lupul cu frunte de aramă sau Știma Mării au fost doar așa, un „demo”; va mai apărea și un al treilea personaj central, feminin, care nu e chiar om, dar nici „lighioană”), iar a treia ne va purta chiar prin Tărâmul Celălalt. Cum bine ai văzut și în primul volum, nu toți vor ajunge până la sfârșit.
În basmul original, Făt-Frumos se întâlnește cu Moartea, iar eu vreau să merg și mai încolo. Să nu uităm „blestemul” lui Aleodor, am lăsat multe „cheițe” care sugerează cam ce se va întâmpla. Știm deja că el va avea o mare alegere de făcut (o și face la finalul Cărții Blestemelor), dar niciun drum nu-i va aduce liniștea sau fericirea. Pentru că el este Alesul care va răstălmăci timpurile. Vom vedea cum și de ce am ajuns să avem un singur timp astăzi.
Sper ca în primăvara lui 2023 să apară Cartea Ielelor și dacă nu tot în toamna aceluiași an, cel târziu la început de 2024, ultimul volum, Cartea Plângerii. Nu o să grăbesc scrisul cărții, cum n-am făcut-o nici la primul volum, dar acum mi-e mai ușor (pentru că am deja baza documentării) și cam știu ce am de făcut. Am așternut deja primele capitole din al doilea volum. Să am parte de liniște, să meargă editura bine (cât se poate în contextul actual), să meargă ok și Cartea Blestemelor (contează foarte mult asta pentru mine) și cu siguranță o să mă țin de „program”.
Despre Cartea Blestemelor am scris în articolul numit Viața ca o frântură în timpul fără margini. Cărțile lui Andrei Ruse se găsesc în librării online și offline, iar informațiile despre cele mai noi sunt pe site-ul editurii Hyperliteratura. Eu vă încurajez, văzând efectul avut asupra mea, să le citiți pe toate în ordinea în care au fost publicate: așa sunt cele mai mari șanse să înțelegeți ceva mai multe despre evoluția scriitorului, dar și despre a voastră, a cititorilor.
