Interviu│Teodora Petre: „Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță: m-a fascinat puterea unei echipe unite, unde nu se remarcă un singur individ”

Sâmbătă și duminică, 28 și 29 ianuarie, la Sala Studio a Teatrului Odeon a avut loc premiera piesei „O casă deschisă”, de Will Eno, în regia Teodorei Petre, câștigătoare a concursului de proiecte organizat de Teatrul Odeon. Piesa beneficiază de o distribuție remarcabilă din care fac parte Adrian Titieni, Elvira Deatcu, Ioan Batinaș, Ioana Bugarin, Eduard Trifa/Niko Becker, în timp ce scenografia poartă semnătura Ioanei Pashca, iar muzica a fost compusă de Cezar Antal. Am profitat de o ocazie pentru a afla mai multe despre Teodora Petre, care a avut amabilitatea de a ne spune mai multe despre spectacol și despre ea.

Când majoritatea este atrasă de actorie, de afișarea pe scenă sau în fața ecranului, există și oameni care aleg regia. Vor să stea în spate și canalizează energia unei întregi echipe. Cât de dificilă este munca „nevăzută” alături de o echipă unde viziunile posibil diferite reușesc să creeze un produs unitar, care transmite emoție și are un mesaj clar?

Nu este neapărat o muncă dificilă dacă ai alături de tine oamenii potriviți, dacă toată lumea prioritizează binele spectacolului, nu neapărat pe al său, așa cum îi dictează orgoliul de moment. Poate părea un lucru simplu, dar dacă lipsește, atunci viziunile diferite ajung să creeze conflict, conflictul având o energie foarte puternică, care invariabil va pătrunde și în spectacol. Spectatorul va simți că pe scenă plutește o umbră care nu-și are locul acolo și chiar dacă nu va putea identifica exact acest fenomen, el va periclita acuitatea emoției și a mesajului, uneori chiar o va împiedica cu totul să ajungă la public. Pe scurt, dacă toată lumea își vede de treaba ei, atunci automat va avea șanse mai mari să facă un lucru de calitate, viziunile diferite vor oferi culoare, nu monotonie. Treaba mea este în primul rând să mă asigur că în componența echipei există cât mai mulți astfel de oameni care au un scop comun, iar în al doilea rând să fac tot ce pot eu mai bine să le canalizez energia în direcția potrivită, respectând aportul artistic al fiecăruia, în limitele trasate de conceptul de spectacol gândit de mine în prealabil. 

Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță tocmai din acest motiv, pentru că m-a fascinat puterea unei echipe unite, unde nu se remarcă neapărat un singur individ, fie el chiar și regizorul, ci rezultatul comun al tuturor, în cazul acesta, spectacolul. 

Am menționat „munca nevăzută” și știu că este cumva nedrept. În ultimii ani, atenția publicului de teatru presupune recunoștința și admirația arătate și către regizori, scenografi, operatorii de lumini și cei care se ocupă de costume. Cine sunt cei pe care nu îi vedem, dar deopotrivă esențiali?

Este o adevărată armată de oameni în spatele oricărui spectacol, chiar dacă pe scenă apare doar un actor cu minimul de decor în jurul lui. Pe lângă echipa artistică, regizor, scenograf, compozitor și lighting designer sunt oamenii de la scenă, echipa tehnică, regizorul tehnic, cabinierele, mașiniștii, recuziterii, electricienii, sunetiștii și luminiștii. Apoi ajungem la birouri, la oamenii care ne oferă suportul birocratic să ne facem meseriile, la producător, achizitor, contabili, PR, secretari literari, juriști și nu în ultimul rând, direcțiunea teatrului. Dacă un singur element din toate acestea nu funcționează sau lipsește cu desăvârșire, rezultatul final poate avea de suferit. 

Ați câștigat într-un singur an trei concursuri de proiecte, materializate în trei spectacole puse în scenă la TNB, Teatrul de Comedie, iar acum, cel de la Teatrul Odeon. Începe să copleșească succesul? Care este definiția succesului pentru dumneavoastră în acest domeniu, de fapt?

În niciun caz nu m-a copleșit succesul, încă sunt un artist aflat la început de drum, deci cred că mai am mult de lucru până să afirm așa ceva, însă această recunoaștere m-a onorat și m-a responsabilizat. Din păcate, nu se ivesc atâtea ocazii pentru tinerii creatori câte ar trebui, așa că trebuie să dai tot ce ai mai bun când ai o astfel de oportunitate. 

Pentru mine, succesul se măsoară în echilibrul dintre cantitatea spectacolelor făcute și calitatea lor. Consider că au succes acei regizori care sunt chemați constant să facă spectacole, dar care au grijă ca fiecare dintre ele să își atingă potențialul și își iau răgazul necesar pentru asta. Mai bine mai puține spectacole făcute, dar bune, decât invers. 

Nu doar că regizați spectacolul „O casă deschisă”, ci semnați și traducerea și adaptarea textului. Cum vă raportați la această calitate, cea de traducător, în comparație cu ideea de a-l regiza? V-ați reîntors în timp la perioada de studenție la Limbi Străine?

Eu am fost o prezență fantomatică în Facultatea de Limbi Străine. I-am dat o șansă primele câteva săptămâni, după care mi-am dat seama că nu e locul meu acolo și apăream tot mai rar, până când am renunțat de tot, în semestrul al doilea. Pasiunea mea pentru limba engleză vine din copilărie, când am studiat intensiv, mulțumită părinților mei care au înțeles importanța unei limbi străine bine știute. 

Traduc majoritatea pieselor pe care le lucrez și din plăcere, dar și din obișnuință. Atunci când abia ai absolvit facultatea și începi să-ți cauți piese pe care ai vrea să le montezi încerci să vii cu ceva nou, ceva ce nu s-a mai făcut la noi, așa că citești piese încă netraduse, dar care — preferabil — au avut deja succes în afară. Toată lumea face așa. Când găsești în sfârșit ceva ce îți place, e ciudat să rogi pe cineva autorizat și foarte ocupat să-ți traducă piesa gratis, că poate cine știe, o montezi tu într-o zi, așa că te apuci singur de treabă. Am descoperit încă de prima dată când am tradus o piesă că pe mine mă și ajută foarte mult, e un exercițiu foarte bun, mă obligă să mă gândesc de ce spune personajul vorbele acelea, ca să pot să le traduc și să le și adaptez în același timp, apoi mă gândesc la situația personajului și tot așa, până când ajung să-mi lămuresc niște lucruri fundamentale în paralel cu traducerea textului. 

Care este portretul spectatorului ideal pentru „O casă deschisă”, unde efectul fluture își pune amprenta asupra unei familii adunate pentru a sărbători o aniversare? 

Familia se adună să serbeze aniversarea căsătoriei părinților. La momentul la care răspund la acest interviu am avut deja două reprezentații cu public, așa că am apucat să-mi formez o părere avizată. Spectatorul ideal trebuie să fie deschis și curios, să nu vină la teatru doar cu scopul de a râde, de a se simți bine, de a uita de probleme și de a pleca ușurat acasă la final, ci să fie dispus să trăiască o experiență diferită, care îi va trezi senzații și emoții mai profunde de atât, care îl vor pune pe gânduri chiar și după ieșirea din teatru. Nu e nimic în neregulă să vrei să te simți bine la teatru, să râzi, vă garantez că se râde destul de mult și la spectacolul nostru, însă există o varietate atât de mare de trăiri pe care le poți experimenta doar în sala de teatru, de ce să te limitezi la atât? 

Spuneați într-un interviu că vă atrage tema familiei, ceea ce mă face să vă întreb: există teme de care nu simțiți că v-ați apropia vreodată, ceva ce respingeți acum ca posibilitate pentru viitor?

În momentul de față nu, nu simt că există vreo temă despre care să refuz să fac vreodată un spectacol. Depinde foarte mult care este mesajul piesei și cât de apropiată mă simt de acesta, pentru că mi-ar fi destul de greu să vorbesc despre ceva despre care nu știu nimic sau despre ceva ce n-am experimentat niciodată. 

Pentru că eu sunt deja la vârsta la care mă plâng, inevitabil, de „tineretul din ziua de azi”, mă interesează ce crede un regizor despre attention span-ul generației TikTok. Se spune că acesta este tot mai scăzut, afectând capacitatea de a ne concentra apoi la calupuri de informație constante și întinse ca timp. Pentru artă și cultură, asta înseamnă moarte sau reinventare? 

S-a întâmplat multe lucruri în ultimii ani care au afectat attention span-ul nostru, al tuturor. Social media, televizorul unde schimbi oricând canalul, durata filmelor, perioada covid-ului în care am stat toți cu ochii lipiți de aceste ecrane etc, fiecare a mai luat câteva minute din atenția noastră. Din câte am văzut eu, momentan durata ideală a unui spectacol este de 105 minute, o oră și trei sferturi. Nu e atât de scurt, dar e mai scurt ca acum câteva zeci de ani, când era normal ca un spectacol să dureze trei sau patru ore. 

De-a lungul istoriei, domeniul artistic s-a adaptat întotdeauna, mai ales teatrul, indiferent de context. De fiecare dată oamenii s-au îndoit de acest fapt, dar de fiecare dată teatrul a răzbit. A existat o vreme în care se credea că actorul trebuie să declame la rampă și că decorul nu poate fi decât o pânză pictată, chiar dacă toate acestea sună ridicol pentru noi acum. Arta și cultura sunt într-o continuă reinventare, având în vedere că ele oglindesc lumea în care trăim, sunt în strânsă legătură cu aceasta, dar cu siguranță au și rolul de a ne ține pe linia de plutire în cazul în care lucrurile scapă de sub control. Sigur că un tânăr care stă doar pe TikTok va rezista cu greu într-o sală de teatru, însă este extrem de important în primul rând să îi oferim și această alternativă. 

Unde e locul teatrului în viața unui tânăr care vrea să fie entertained rapid? Ducem copilul la teatru sau reevaluăm perspectiva de a duce teatrul la copil?

Dacă e dus de mic la teatru, șansele sunt mari ca acel copil să păstreze obiceiul și când se face mai mare, să înțeleagă că divertismentul de calitate nu vine neapărat în doze mici. 

Copilul Teodora Petre ar fi mulțumit de evoluția actuală a adultului? Este prezentul în acord cu personajul visat în copilărie?

Având în vedere cât de fericită și recunoscătoare sunt pentru toate lucrurile care se întâmplă acum în viața mea, cu siguranță copilul Teodora ar fi mulțumit de mine dacă m-ar cunoaște acum. În copilărie nu aveam o imagine exactă a viitorului dorit, mă gândeam doar că mi-ar plăcea să mă duc cu plăcere la serviciu, să fiu un adult încrezător și fericit, lucruri de care simt că mă apropii tot mai mult în fiecare zi. 

Iar actuala Teodora Petre are un vis pentru ce ar putea să aducă viitorul? Un spectacol pe care v-ar încânta să-l regizați poate acum, poate peste câteva decenii, dar care ar fi reprezenta un apogeu pentru mizele personale?

Cel mai mult cred că mi-aș dori să scriu eu o piesă pe care să o și montez. Poate ar fi un apogeu, poate nu, depinde de rezultatul final, însă mă gândesc tot mai mult în ultima vreme că este ceva ce mi-ar plăcea să fac, în contextul și la timpul potrivit. 

mm
Anca Zaharia
A scris pentru Revista Hyperliteratura, Serial Readers, Zile și Nopți, Cinemap. Mai scrie pentru Dilema veche și Fain de România. A lucrat în crâșme, în publicitate și la radio, a fost librar și manager de librărie, a făcut PR, comunicare și social media, a tradus cărți și face redactare și corectură pentru câteva edituri de la noi. A obosit, s-a odihnit și a scris „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”. Încă vie. Co-fondator & redactor-șef la Revista Golan.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici