Pe Oana Dimofte o știți de la TV, de pe Facebook sau de la protestele desfășurate în București. O puteți surprinde ascultând cu mare plăcere muzică rock, dar și urmărind cu interes emisiuni despre tendințele în modă. A citit de cel puțin 5-6 ori Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt și ar revedea oricând serialul M*A*S*H.
Jurnalistă specializată pe domeniul politic, prezentă acolo unde se decide soarta României, Oana a mers și în zone de conflict pentru a realiza reportaje. Și-a anunțat retragerea din presă în 2015, însă nu s-a vindecat și a fondat în 2018, împreună cu Dan Dimofte, platforma EducatiePrivata.ro, care a crescut rapid și are acum puterea de a face diferența.
Încercăm să înțelegem încotro se îndreaptă sistemul de educație românesc și de ce este rezistent la schimbări. Ne mințim că totul se concentrează pe elev? Ce vede societatea în plagiatele de la nivel înalt, în rândul celor care ar trebui să fie modele? Oana Dimofte ne vorbește și despre cazul unui copil vulnerabil care a mobilizat societatea civilă și i-a fost alături, despre care mărturisește că nu-l va uita niciodată.
Liviu Ardelean: De ce a apărut Educație Privată?
Oana Dimofte: A apărut din două motive. În primul rând, atunci când ne-am apucat să căutăm grădiniță și școală pentru Erica ne-am dat seama că, cel puțin în București, este un efort foarte mare să găsești o școală sau o grădiniță de stat în care să bifezi criteriile care pentru noi erau foarte importante, primul dintre ele fiind integritatea. Dan și cu mine nu ne-am pus niciodată problema că vom ajunge să fim genul de părinți care dau șpagă pentru o viză de flotant, care dau șpagă pentru o anumită învățătoare, care trebuie să facă surfing pentru a găsi o școală care să aibă reperele de calitate și de integritate. Dat fiind că am constatat că efortul este atât de mare în București, abia atunci am luat în calcul școlile și grădinițele private, unde am văzut că era alt film: reperele academice erau la niște standarde foarte bune, problema integrității nu era un subiect malign cum era la stat, ci dimpotrivă.
În al doilea rând, cu ocazia asta am descoperit amândoi că în România există și funcționează foarte multe sisteme educaționale, multe abordări academice și pedagogice despre care foarte puțină lume știa la vremea aceea. Așa ne-a venit ideea să facem site-ul educatieprivata.ro. În același timp, ADN-ul meu de jurnalist a simțit nevoia să completeze o astfel de publicație cu informații relevante din peisajul general al educației, inclusiv din cea publică. Nu pentru a o denigra, ci pentru a găsit atât bune practici, care există și în învățământul de stat, și în același timp pentru a ridica probleme acute pentru a fi îmbunătățite. De fiecare dată când am discutat cu oameni din învățământul particular, toți mi-au spus – și cumva mi-au și demonstrat asta – că pentru ei este mult mai favorabilă o educație publică de calitate, decât – așa cum ar părea la prima vedere – una care să aibă probleme pe care ei să le speculeze. Nu! Învățământul privat din România are tot interesul, la fel ca învățământul public, să aibă o calitate mai bună pentru că, în felul acesta, standardele sociale și economice ale societății sunt mult mai mari. Deci, ca sistem de valori, noi am descoperit acest peisaj și a fost un moment bun, un moment perfect să facem această publicație în care să punem, pe internet practic, genul acesta de subiecte.
L.A.: Îți mai amintești perioada dinaintea lansării site-ului?
O.D.: Înainte de lansarea tehnică, Dan și cu mine am desenat în cap, și ocazional pe foi, ce vrem să facem cu acest site, însă a venit o perioadă destul de complicată și de grea în familia noastră și am pus lucrurile pe hold, pentru ca spre finalul lui 2018 să apăsăm accelerația. Probabil va apărea o pancartă în casă cu asta (n.r. râde), dar adevărul e că meritul principal pentru ce s-a întâmplat cu site-ul este al lui Dan, pentru că fără organizarea lui, fără talentul lui, fără știința lui de carte în ceea ce înseamnă construcția unei entități – pe care eu nu o am – nu s-ar fi întâmplat.
L.A.: Ce face Oana Dimofte la finalul zilei, după ce încheie munca?
O.D.: Acesta este un concept foarte volatil, pentru că în realitate la orice oră se întâmplă ceva relevant pentru site-ul nostru, mă reapuc de muncă. Pe de altă parte, un astfel de proiect îți dă pauzele mentale necesare, creierul poate să zburde unde vrea el și să te ocupi de altceva. Însă nu există un program standard și e pentru prima dată când eu particip la un proiect de anteprenoriat. Dan insistă să îmi iau câteva zile de concediu, însă știe că acest lucru nu se va întâmpla. Îmi place foarte, foarte tare ceea ce fac. Am nevoie de odihnă, îmi găsesc resursele, de exemplu mă uit la clipuri pe YouTube cu Maurice Munteanu (n.r. fashion editor la revista Elle) și Domnica Mărgescu (n.r. fashion director la revista Elle) sau mă uit la seriale, dar creierul meu e tot timpul activat și în stare să preia orice se întâmplă și este important să apară pe site, fie că înseamnă ora 2 dimineața sau 4 după-amiaza, mai puțin probabil dacă se întâmplă la 8 dimineața, însă recuperez.
L.A.: Cum a ajuns un fost jurnalist de război să scrie despre domeniul educației?
O.D.: Eu n-am fost exclusiv ziarist de război. Au fost vreo cinci ani în care am mers în zone de conflict, însă înainte de asta am fost jurnalist specializat în domeniul politic. La început, un obiect al preocupărilor mele era Parlamentul, iar altul era Guvernul. Am asistat la toate deciziile luate la prima mână, inclusiv sociale și legate de sistemul de educație. O altă perioadă din viața mea am contribuit la o emisiune TV care se numea „Stradă, școală și spital”, la Realitatea TV. Emisiunea asta am făcut-o prin 2006 și mi-a păsat de ea, m-a interesat foarte tare. A fost momentul în care eu am descoperit cât de grav este, de exemplu, analfabetismul funcțional din România. Am avut acces la statistici foarte relevante despre școlile din țară, în care am putut să văd foarte direct, la filmări, ce probleme are învățământul din România. Cumva, interesul meu pentru zona asta era latent de multă vreme.
L.A.: Cât de gravă este problema analfabetismului funcțional?
O.D.: Conform statisticilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), la ultima măsuratoare din 2018, 40% dintre elevii de 15 ani din România sunt analfabeți funcțional. Urmează foarte curând să avem o nouă testare PISA și vom vedea dacă sunt alte cifre. Dar atenție, când vorbim despre statisticile OECD, vorbim despre populația școlară de 14-15 ani. În realitate, analfabetismul funcțional, de exemplu al generației mele, nu a fost niciodată măsurat. Nu avem de unde să știm dacă este mai mare sau mai mic decât al elevilor de acum. Este perfect posibil ca în generația mea să fie mai mare de 40%. La fel în generația celor de 30 de ani, de 50 de ani, nu avem măsurătorile acestea.
L.A.: Cu ce alte probleme se mai confruntă sistemul educational?
O.D.: Cu ocazia pandemiei am putut constata ochiometric gradul de analfabetism științific al cadrelor didactice. A fost un moment în care foarte mulți oameni au fost bulversați să constate că profesori, inclusiv de științe, au venit pe internet pentru a răspândi teorii conspiraționiste, pentru a nega Covid, pentru a răspândi tot felul de alarmisme despre vaccinuri. Acesta este un semnal foarte serios.
De asemenea, îmi aduc aminte de efortul uriaș de a convinge profesorii să se vaccineze, un alt semnal de alarmă. Și nu vorbim de profesori de științe umaniste, vorbim de profesori de chimie, de fizică, de matematică. Lucrul ăsta care cumva a rămas ignorat după pandemie mi se pare foarte important. Ce fel de chimie învață un copil al cărui profesor crede că un vaccin îți poate schimba ADN-ul? Ce fel de biologie învață un elev de la un profesor care crede că nu există Covid? Lucrurile acestea mi se par foarte serioase și faptul că autoritățile le ignoră, așa cum le-au ignorat în bună măsură și în perioada pandemiei, și nu au găsit o cale fie de a-i educa pe acești profesori, fie de a-i determina să își pondereze discursul – respectându-le libertatea de exprimare – mi se pare foarte serios. A trecut o pandemie, cel puțin în acest moment în România, dar poate poimâine începe alta. Profesorii vor fi în aceeași stare ca în 2020 din acest punct de vedere.
L.A.: Observ în știrile din ultima vreme numărul ridicat de cazuri de agresiuni comise de profesori. Care este cauza posibilă?
O.D.: Cred că au existat dintotdeauna în ambele sensuri și mi se pare cumva logic să fi existat, atâta vreme cât societatea românească, în ceea ce privește disciplinarea copiilor, are o abordare preponderent violentă. Din statisticile Salvați Copiii reiese că 63% dintre părinții din România consideră bătaia ca o formă legitimă de disciplinare a copiilor, ceea ce mie mi se pare monstruos. În condițiile în care un copil crește cu bătaie, studii serioase de psihologie și oameni care știu ce vorbesc în materie de psihologie academică spun că acel copil agresat are un risc foarte mare de a deveni agresor. E normal ca instituțiile să gestioneze și efectele acestei situații, adică profesorul care pocnește un elev să dea socoteală la tribunal. Elevul care agresează un profesor sau un alt elev, cum am avut un caz foarte recent, să ajungă, dacă are vârsta conformă, în arest pentru 30 de zile, așa cum s-a întâmplat.
Însă, câtă vreme nu există o abordare sistemică și reală a acestei cauze, respectiv a ediucației parentale, câtă vreme nu există un efort mult mai mare decât în prezent de a le explica părinților că sensul expresiei „bătaia e ruptă din Rai” nu e că bătaia e bună, ci că bătaia a fost aruncată din Rai, nu se va întâmpla nimic. Vor veni părinți ca mine sau ca ceilalți din segmentul de 37% care vor încerca să spună că un copil care nu a fost bătut niciodată sau agresat în niciun alt fel are o șansă mare să crească armonios. Evident că există și agresiunea psihică, la fel de serioasă, însă dacă vorbim despre violență fizică, eu cred că una dintre sursele importante este ceea ce se întâmplă în familiile din România. Inclusiv dacă vorbim despre profesori, pentru că și ei au fost cândva copii și au fost educați de niște părinți. Adolescenții care sar la bătaie, dacă ar avea cineva resurse și răbdare să îi întrebe, s-ar putea să descopere că o bună parte dintre ei au fost bătuți când erau copii; și sunt convinsă că va descoperi asta. Aici nu avem o politică națională. Mai mult, educația parentală care a avut un moment de glorie în viața noastră publică, fiind menționată la cele mai înalte niveluri, inclusiv la președinție, a intrat iarăși într-un con de umbră. E o prostie imensă să continuăm cu aceleași metode și să așteptăm rezultate diferite. Nu vom avea o atmosferă mai bună în școli, pe străzi sau în case până când mai mulți părinți din România nu vor înțelege că bătaia este o oroare, nu o metodă de disciplină, și până când nu vom renunța la celebrul refren „și eu am fost bătut și uite ce om am ieșit”. De cele mai multe ori, probabil că acel părinte a ieșit traumatizat.
L.A.: O altă problemă gravă care este mediatizată sunt drogurile consumate de elevi în școli…
O.D.: În școlile din București sunt droguri de cel puțin 15 ani, asta știu sigur. Faptul că am ignorat problema, să vezi surpriză!, nu a rezolvat problema, dimpotrivă, a agravat-o. Acesta este motivul pentru care toate autoritățile spun că incidența a crescut. La fel ca orice alte probleme din sectorul școlar, câtă vreme sistemul nu are pârghii de a-i determina pe directori să reacționeze atunci când se întâmplă lucruri serioase în școlile lor, o parte bună dintre ei nu vor reacționa. Sistemul educațional este unul dintre cele mai refractare la schimbare, culmea! Tendința de păstrare a confortului este unul dintre factorii care îi motivează în cea mai mare măsură pe membrii corpului didactic din România și se vede.
Putem să ne uităm la acest peisaj și să spunem „asta e” sau putem spera că autoritățile care se ocupă de educație vor avea la un moment dat curaj să îi determine pe managerii de școli să ia măsurile necesare atunci când trebuie sau, dacă nu, să plece din acea funcție.
L.A.: De ce spui că este nevoie de curaj?
O.D.: Ministerul Educației este cel mai mare anagajator din sistemul public. În România există aproape 300.000 de persoane care lucrează în sistemul de educație. Sunt 300.000 de persoane care pot fi convinse să voteze sau să nu voteze. Sunt 300.000 de persoane care reprezintă o forță socială. Cel puțin în teorie, pentru că pentru moment sindicatele reușesc să scoată în stradă, în medie, câteva sute de oameni atunci când au acțiuni. Sunt și evenimente mai mari, dar la cele mai multe proteste pe care le-am văzut eu în ultimii 3-5 ani mai mult de câteva sute de persoane n-au fost. Există această reticență a politicienilor de a introduce în sistemul de educație schimbări radicale sau bruște. Există întotdeauna o discuție, în partidele care au portofoliul educației, despre cât de tare pot apăsa niște butoane. A existat discuția asta, dacă ne amintim cu toții, inclusiv la modul în care a fost reglementată vaccinarea în rândul profesorilor și accesul la ore a celor care nu se vaccinează. A existat în reacția față de profesorii care au refuzat să aplice în clase măsurile de protejare a sănătății. Există atunci când se întâmplă ceva care atinge o mare parte din populația didactică a României. Politicienii au o frână atunci când e vorba să ia măsuri radicale în educație, oricât de mare nevoie ar fi de ele și oricât ar ajuta.
L.A.: Atunci ne mințim că sistemul educațional este concentrat pe elev?
O.D.: Nu ne mințim, dar nici nu ne spunem adevărul total. Există în sistemul de educație o generație mentală, nu neapărat biologică, de oameni care își doresc cu adevărat schimbarea și care au reușit cumva să contamineze și alți profesori, directori de școli cu ceea ce fac ei. Nu cred că mai sunt doar insule, cred că în ultimii ani segmentul acesta al populației didactice s-a consolidat și el. Sunt acei directori care au făcut orice efort a fost nevoie pentru a învăța să scrie proiecte pentru PNRR, care au îndrăznit să meargă peste primari și să ceară fonduri pentru școlile lor, acei profesori care îndrăznesc să scrie și pe Facebook despre felul în care văd ei lucrurile, chiar contestându-și colegii, și mi se pare important că fac asta. Dacă există o resursă de schimbare în educația din România, cred că de la acest segment vine.
L.A.: Cum poate ajuta societatea acest segment?
O.D.: În primul rând cunoscându-l, ceea ce noi la educatieprivata.ro facem. Noi vorbim foarte des despre profesori și directori din școlile publice care pot deveni repere de bune practici. Cred că suntem primii care au vorbit, de exemplu, despre domnul Viorel Dorobanțu de la școala din Curcani, prima școală-pilot din mediul rural din România. Vorbim despre profesorii din București, cum este Alexandra Chirea, care predă la o școală publică, învățătoarea Dana Tufeanu. Nu pot deveni cunoscuți toți oamenii care fac astfel de lucruri, însă pe cei care își doresc și acceptă asta este întotdeauna o onoare să-i promovăm, pentru că noi credem în efectul de contaminare. Pentru moment avem acest motor, în loc să ne plângem că nu avem și altele, hai să-l folosim pe acesta, hai să-l pornim, să-l turăm, să vedem cât de departe ajunge mașina. Cu siguranță va merge înainte cu astfel de oameni.
L.A.: Îți amintești vreun caz în care Educație Privată a produs schimbarea?
O.D.: Cred că au fost mai multe. Cel mai recent a fost cazul unei școli celebre din București, „Titulescu”, a cărei conducere și-a dorit foarte tare la începutul toamnei să impună trecerea la orarul de iarnă, ceea ce ar fi însemnat să îi priveze pe copii cam de 600 de minute/semestru, dacă îmi aduc bine aminte calculul. Am scris despre asta, a reacționat ministerul și în cele din urmă școala a renunțat. Orar pe care și alte școli din București și l-ar fi dorit.
Dar cazul cel mai important, cel puțin pentru mine, a fost cel al unui copil din județul Argeș, Nicușor, care a avut parte de unul dintre cele mai triste episoade de care eu am auzit vreodată. Nicușor este un copil — cu deficiențe de vedere majore la vremea respectivă — care și-a dorit să îi dăruiască învățătoarei sale un mărțișor și l-a făcut el. Învățătoarea a considerat de cuviință să-i refuze darul și să și jignească. Noi am scris despre copilul acesta, am luat legătura cu familia și faptul că am făcut cunoscută această situație a dus la mobilizarea a sute de oameni care l-au ajutat pe acest copil să aibă banii de care avea nevoie pentru intervenții oftalmologice și i-au arătat că nu e singur; că un copil dintr-un sat din Argeș, cu o învățătoare pentru care nu găsesc un adjectiv academic, are parte de solidaritate umană. Cred că le-am mulțumit, dar simt nevoia să le mai mulțumesc o dată. S-a întâmplat prin 2018 și nu o să uit niciodată povestea asta pentru că spune foarte multe despre unele reflexe de gândire din școala românească și despre ce pot ele provoca. Pe de altă parte, spune foarte multe despre dorința multor oameni din societate de a ajuta când văd un copil vulnerabil. Desigur, statul, această entitate abstractă, este cel care ar trebui să se asigure că astfel de situații și de reacții ale cadrelor didactice nu vor mai avea ce căuta în școli.
L.A.: Rezistența sistemului o vedem și în cazul premierului Nicolae Ciucă, suspectat de plagiat și salvat de judecătoarea Ionela Tudor de la Curtea de Apel București, prin suspendarea analizei tezei de doctorat, care apoi a avansat rapid în carieră…
O.D.: Ce să zic, doamna judecătoare și-a dovedit valoarea profesională, nu? Evident, sunt sarcastică. Pe de altă parte, putem face aici o deducție: nu avem probe directe, însă alte instituții ale statului ar trebui să fie foarte sigure că nu există nicio legătură între aceste două situații. În lipsa unei asigurări din partea instituțiilor statului putem să ne lăsăm circumvoluțiunile să lucreze și să ne gândim dacă există sau nu vreo legătură.
L.A.: Vorbim despre Ministerul Justiției condus de Cătălin Predoiu, care a anunțat „pe surse” sentința de achitare într-un dosar în care judecătorii încă nu se pronunțaseră?
O.D.: Da. Iată, indiferent ce s-ar întâmpla, insist că putem conta oricând pe circumvoluțiunile noastre.
L.A.: În schimb, ministrul de Interne Lucian Bode este dovedit plagiator, verdictul venind de la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca, cea care i-a acordat titlul de doctor. Ce semnale transmit acești politicieni care ar trebui să fie modele pozitive pentru societate?
O.D.: Dacă ne dorim un stat de drept, atunci trebuie să îi respectăm domnului Bode dreptul de a apela la toate mijloacele legale din justiție pentru a-și recupera reputația, dacă e cazul să aibă ceva de recuperat. Vedem ce o să spună justiția.
Însă cariera politică a domnului Bode depinde de mai multe lucruri decât de verdictul final. Domnul Bode și-a găsit o cale de a-și lungi viața politică prin aceste demersuri legitime în justiție. Este decizia politică a Partidul Național Liberal dacă acceptă această strategie. Exista varianta în care pentru PNL ar fi fost suficient verdictul Comisiei de etică de la UBB, după care ar fi putut să spună foarte civilizat: „domnule Bode, vă urăm succes în demersurile din justiție, dar nu dorim să intrăm în haloul acestei povești de plagiat a dumneavoastră”. N-a făcut asta PNL. De aici ce putem înțelege? Pragmatic, PNL contează pe faptul că în România există suficienți oameni pentru care problemele de plagiat ale domnului Bode ori nu există, ori nu sunt relevante, ori acei alegători vin dintr-un sistem de educație în care copiatul și suflatul erau o normă.
Nu cred că putem judeca alegerile unui partid fără să ne gândim la electoratul lui și e puțin inconfortabil să facem asta, pentru că atunci când ne uităm la electoratul partidelor din România ne uităm la generația noastră. Dacă pentru generația noastră nu e o problemă sau e ceva de admirat în felul în care domnul Bode a urcat în societate, atunci decizia națională a unui partid este să-l păstreze pe domnul Bode.
L.A.: Cu cine vei vota în 2024?
O.D.: Cu toate că știu că nu vor câștiga, pentru că matematic nu au vreo șansă și au constribuit, din păcate, foarte mult la această situație, voi vota cu singura forță politică despre care eu pot să sper că mai are capacitatea de a echilibra excesele de putere, de a fi avertizor pentru proiecte de lege toxice, că mai pot reacționa la lucruri care nu sunt în regulă și se întâmplă în Parlament. Pentru asta voi vota, cu speranța că toată această flamă retrogradă, care a prins viteză în pandemie și despre care cred că se va duce unde îi este locul – către estul Europei, nu către vest, va avea totuși o proporție mai mică în Parlament.
Ședință foto de Alina Șerban, realizată cu sprijinul 5 to go Cinema Gloria București.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
