Însemnările unui scriitor bătrîn

Căpitanul e dus cu pluta şi marinarii au fugit cu vasul e jurnalul lui Charles Bukowski din ultima parte a vieții sale, un fel de ghid practic despre orice face și gîndește acest scriitor postmodern oricum fără limite în gîndire și necenzurat, firește, cum îl știm din poezie și proză. 

Charles Bukowski trecut de 72 de ani are o viață destul de aglomerată și fixă. Dimineața îi place să doarmă, apoi – orice s-ar întîmpla – se duce la cursele de cai („nu mă gîndesc la moarte cînd sînt la curse. Simpla prezență acolo te face să te simți atît de idiot, că nu mai poți să te gîndești la nimic”), seara îi place să bea, iar noaptea bea sau bea și scrie, pentru el scrisul fiind pînă la sfîrșitul vieții cel mai important. La 72 de ani are nevoie „de eliberarea dată de scris. De siguranța dată de scris. De munca pe care o presupune”, pentru că „Nu ai nimic de pierdut atunci cînd scrii; scrisul îţi va face degetele de la picioare să rîdă cînd dormi”. Bătrînul scriitor parior se plînge că de la unghii îl dor picioarele. Dar de ce nu și le taie? Fiindcă nu apucă, zice, pentru că dimineața doarme, apoi merge la curse, seara îi place să bea, iar noaptea bea sau bea și scrie, așa că nu-și mai taie unghiile… 

Hai să vedem ce mai spune bătrînul Charles Bukowski despre una-alta, căci orice spune „sună bine, fiindcă atunci cînd scriu, risc”. 

Despre muzica clasică: „La dreapta mea, radioul se căznește să-mi aducă și mai mult din marea muzică clasică. Ascult cîte trei sau patru ore pe noapte din muzica asta în timp ce fac alte lucruri, sau cînd nu fac nimic. E drogul meu, mă spală de rahaturile adunate de-a lungul zilei. Compozitorii clasici au efectul ăsta asupra mea”. 

Despre război: „Și eu sînt anti-război. Eram anti-război cu mult înainte să devină o atitudine la modă, o dovadă de probitate intelectuală și onestitate”. 

Despre editori: „Oamenii ăștia au impresia că trebuie să fii mereu pe cruce, sîngerînd, ca să ai suflet. Te vor pe jumătate nebun, salivînd pe gulerul cămășii. Mi-a ajuns de cîtă cruce am avut parte, mi-am făcut plinul. Dacă pot să nu stau sus pe cruce, am suficient combustibil să merg mai departe. Prea mult. Lasă-i pe ei să se urce pe cruce, o să-i felicit. Dar nu suferința creează literatură, scriitorul o face. În fine, înapoi în service cu ăsta și cînd ăia doi editori o să-mi vadă textele bătute la mașină din nou, o să zică, aaa, Bukowski și-a recăpătat suflul. Marfa asta e de mult mai bună calitate. Ei bine, ce ne-am face fără editorii noștri? Sau, și mai bine, ce s-ar face ei fără noi?” 

Despre fanii săi insistenți: „Un scriitor nu datorează nimic nimănui. Îi este dator numai scrisului lui. Nu datorează nimic cititorului, cu excepția paginii tipărite care trebuie să fie disponibilă. Și mai nasol, mulți dintre ăia care ciocănesc la ușă nici măcar nu-s cititori. Au auzit și ei ceva. Cel mai bun cititor, cel mai bun om e cel care mă recompensează cu absența sa”. 

Despre lectură: „E minunat cînd starurile rock îmi citesc cărțile, dar am auzit că o fac și diverși indivizi de prin pușcării și aziluri de nebuni. Nu hotărăsc eu cine-mi citește cărțile”. 

Despre om: „Autostrada îți amintește cum sînt oamenii. Trăim într-o societate competitivă. Vor să pierzi tu ca să cîștige ei. E o chestie înnăscută și pe autostradă iese la iveală”; „Pentru numele lui Hristos, v-ați întrebat vreodată cît se pișă un om de-a lungul vieții? Cît mănîncă? Cît se cacă? Tone. Oribil. Cel mai bine ar fi să murim și s-o întindem de-aici. Otrăvim totul cu dejecțiile noastre. La dracu și cu balerinele! Și ele fac același lucru”. 

Despre moarte: „N-ai de ce să jelești cînd vine moartea. Nu mai mult decît ai motive să bocești atunci cînd crește o floare. Nu moartea e oribilă, ci viețile pe care oamenii le trăiesc sau nu pînă cînd mor. Nu-și prețuiesc viețile, se pișă pe ele. Se cacă pe ele fără nici o jenă. Idioți. Se concentrează prea mult la futut, filme, bani, familie, futut. Au mințile pline de vată. Înghit treaba cu Dumnezeu fără să gîndească, înghit ideea de patrie fără să gîndească. Curînd, uită de tot să gîndească, îi lasă pe alții s-o facă în locul lor. Creierii le sunt umpluți cu vată. Arată urît, vorbesc urît, merg urît. Pune-le marea muzică a lumii compusă de-a lungul secolelor și ei n-or s-o audă. Moartea celor mai mulți oameni este o farsă. Nu mai are ce să moară în ei”… 

Despre altele și altele și altele, care fiecăruia îi amintesc de ceva sau cineva, îl trimit undeva (cum e și faza cu unghiile de la care te dor picioarele): 

„Cred că oamenii care țin jurnale și își notează gîndurile în ele sînt niște labagii” (am refuzat mereu să citesc jurnalele contemporanilor, mi se pare că m-aș uita peste umărul lor în caietul în care-și înseamnă chestii, apoi – de ce să-ți publici jurnalul în tinerețe?); 

„Nopțile sînt tot timpul mișto, nopțile scriu” (exact!); 

„Cred că e ciudat să trăiești cu mine. Pentru mine e” (în librărie: „Aveți Tu ai iubi un om ca tine?!”); 

„Cînd ai trecut de 70, te doare mai tare cînd cineva se pișă pe timpul tău” (și la 50 e exact la fel); 

„Cînd vezi mii de chipuri într-o singură zi, ești epuizat din cap pînă-n picioare. Și pînă-n mațe” (la librăria unde lucrez – tot mai mulți oameni care intră doar să se plimbe, să se bage-n seamă, să piardă timpul, de parcă ar fi obligați să bifeze și vizita la „bibliotecă”); 

„Duminica e așa de aglomerat. E ziua diletanților” (mereu duminica mi s-a părut cea mai îngrozitoare zi la librărie)… 

O carte fabuloasă, care se citește cu interes și plăcere de la titlu la ultimul paragraf („Am nevoie de ceva de citit. Nu mai există cărți bune? Nu cred. Dacă dai peste ceva, zi-mi și mie. Sau mai bine nu! Știu deja: e ceva scris de tine. Las-o baltă. Mai bine du-te și te cacă. Mi-aduc aminte de o scrisoare lungă și furioasă. Un tip mi-a zis că n-am nici un drept să spun că nu-mi place Shakespeare. Prea mulți tineri m-ar crede pe cuvînt și nu s-ar mai obosi să-l citească. N-am nici un drept să-mi asum o astfel de poziție. Și o tot ținea langa cu chestia asta. Nu i-am răspuns. Dar o voi face aici. Du-te, mă, în pula mea! Nici Tolstoi nu-mi place!”). Lectură plăcută! 


Charles Bukowski, Căpitanul e dus cu pluta şi marinarii au fugit cu vasul, Polirom, 2022 (trad.: Cristian Neagoe) 

mm
Mihail Vakulovski
Mihai Vakulovski (n. 1972, R. Moldova) a absolvit în 1994 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București. Debut – în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi. A publicat cărţi de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii, majoritatea premiate (cea mai recentă – Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice), Humanitas, 2020). Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate, traduceri în engleză, germană, rusă, franceză, italiană, spaniolă, catalană, greacă, lituaniană. A făcut parte din echipa naţională a României la Finala Cupei Naţiunilor de la Baku (2007) la jocul intelectual „Ce? Unde? Cînd?”. Traducător din literatura rusă (Daniil Harms, Victor Erofeev, Vladimir Sorokin, Frații Presniakov, Venedikt Erofeev, Mihail Kononov, Zahar Prilepin, texte din muzica rock, Alexander Litvinenko & Yuri Felshtinsky etc.). A cîştigat Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică Poezia e la Bistriţa (2018). Fondator al revistei web Tiuk! (tiuk.reea.net), alături de Dan Perjovschi, Carmina & Alexandru Vakulovski. Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici