De fiecare dată când ieșim în lume, ne punem o mască, fie că suntem conștienți de ea, fie că nu. Carl Gustav Jung, renumitul psihiatru și psiholog elvețian, a numit-o persona, preluând termenul din greaca veche: „[Persona] este, cum îi arată și numele, doar o mască a psihicului colectiv, o mască ce imită individualitatea, destinată să-i facă pe ceilalți și pe cel în cauză să creadă că el este individual, în vreme ce nu e decât un rol jucat, prin care vorbește psihicul colectiv.” (C. G. Jung, Opere complete vol. 7, p. 181)
În condiții de sănătate psihică, vrem să le arătăm celor din jurul nostru o înfățișare frumoasă, „instagramabilă”. Încărcăm pe rețelele de socializare pozele care ne arată în cele mai bune ipostaze: atrăgători, sclipitori, fericiți. Tot de persona țin și zâmbetul amabil, și ajutorul pe care-l oferim colegului de serviciu și atitudinea profesională. Spunem: „Sunt medic/profesor/avocat”. Și aceasta e persona. E costumul în care ne îmbrăcăm pentru a ieși în lume, sunt fardurile cu care ne împodobim ochii, rujul cu care ne colorăm buzele.
Persona poate să aibă și conținuturi domestice: mama mereu grijulie, soția devotată, tatăl dedicat familiei. Constituie, de regulă, o sumă de roluri. „Persona este un complex funcțional constituit din rațiuni de adaptare sau de comoditate necesară, dar care nu se identifică cu individualitatea” spunea Jung. (C. G. Jung, Opere complete vol. 6, p. 500)
Așadar, persona se (ne) adaptează la mediu. Ea nu este un conținut patologic. Avem nevoie de ea și o construim cu migală în prima parte a vieții, pentru ca apoi, în a doua parte, să încercăm să dăm timid cortina la o parte și zărim ce se află „dincolo”. E versatilă. Nu poți învinovăți un individ care s-a născut într-un mediu infracțional că și-a construit o persona pe măsură. El va de veni o figură temută, agresivă, indiferent ce se ascunde, de fapt, în sufletul său. „Alege” din caleidoscopul psihicului colectiv tocmai acele imagini care-l ajută cel mai bine să se integreze în grupul său. Desigur, există și indivizi care își depășesc originea. Dar pentru aceasta consider că e nevoie de un model sau de un mentor: să fi văzut, să fi auzit, undeva, cândva, pe cineva care să-i deschidă orizonturile – care să-i prezinte o altă piesă de teatru, pentru a ne menține pe scena lumii.
Dacă la începutul vieții ea ne este utilă, în timp, în lipsa unei conștientizări adecvate, masca începe să se rigidizeze. Ți-e foarte greu să nu fii doamna doctor în grupul de prieteni sau să nu te comporți ca un CEO în familie. Rezultatul este o restrângere a ființei, a posibilităților de exprimare, concomitentă cu o identificare tot mai mare cu persona. Individul ajunge, treptat, să respingă ceea ce crede că nu este el și să se teamă de orice semnale ar veni dinspre inconștient sub formă de vise, fantasme, simptome sau gânduri intruzive ori să le considere ridicole. Își construiește o fortificație, apărându-se, de fapt, de propriul psihic. În cazuri extreme au loc lovituri ale destinului grație cărora poate ajunge să conștientizeze impasul în care se află și poate suferi o schimbare radicală. Sau poate trăi toată viața cu masca pe figură, sărind dintr-o activitate în alta ori clacând mai mult sau mai puțin atunci când rolurile pe care le-a jucat o viață întreagă devin inutile (fiu/fiică, părinte, salariat).
Unii oameni, însă, din curiozitate sau din nevoie, încep să exploreze ce se află dincolo, în spatele măștii. Și cel mai bine este să pornească pe acest drum însoțiți de un psihoterapeut, care să-i ajute să evite capcanele și pericole inerente procesului de autocunoaștere. (Vă amintiți de basmele copilăriei și de personajele care-i dădeau o mână de ajutor eroului exact la momentul potrivit?)
Care e beneficiul acestui travaliu? Poți înlătura masca, devenind mai complet și mai creativ, capeți o paletă mai largă de opțiuni în viață, ești mai relaxat, mai fericit, te simți mai bine cu tine și cu oamenii care te înconjoară.
