Capitolul 1
În tranșeele de cretă din Champagne
Trenul s-a oprit la Bazancourt, un orășel din Champagne. Am coborât. Ascultam cu incredibil respect ritmul lent al mașinăriei frontului, o melodie care, de-a lungul multor ani, avea să ne devină familiară. Mingea albă a unui șrapnel se pierdea foarte departe sub cerul cenușiu de decembrie. Suflul bătăliei adia spre noi, înfiorându-ne straniu. Presimțeam oare atunci că, în zilele în care mârâitul sumbru din depărtare avea să izbucnească în bubuitul neîntrerupt al unui tunet, aproape toți dintre noi aveam să fim înghițiți – unii mai devreme, alții mai târziu?
Părăsisem săli de curs, bănci de clasă, ateliere, și în câteva scurte săptămâni de instrucție ne contopisem într-un mare corp entuziast. Crescuți într-o epocă de siguranță, nutream cu toții dorul de neobișnuit, de marea primejdie. Așa încât războiul ne-a prins ca o beție. Pornisem sub o ploaie de flori, într-o at- mosferă îmbătătoare de trandafiri și sânge. Războiul trebuia să ne aducă grandoare, forță, solemnitate. Ni se părea faptă bărbă- tească, luptă voioasă de trăgători la țintă pe câmpii înflorite, în- rourate de sânge. „Nu-i moarte mai frumoasă pe lume…”1 Ah, numai să nu rămânem acasă, numai să putem participa!
– În coloană de marș, adunarea!
Fantezia încinsă se domoli în marșul prin pământul greu, argilos din Champagne. Ranița, cartușele, pușca apăsau ca plumbul.
– Pași mici! Strângeți rândurile!
În fine, am ajuns la locul de cantonament al regimentului de infanterie 73, în satul Orainville, unul din cele mai sărăcă- cioase și mai prăpădite așezări din zonă, alcătuită din cincizeci de căsuțe ridicate din cărămidă sau piatră calcaroasă în jurul unui domeniu seniorial, închis de un parc.
Pentru ochiul obișnuit cu ordinea orașelor, mișcarea de pe ulița satului oferea o priveliște ciudată. Se vedeau doar puțini civili, plini de sfială și zdrențăroși; peste tot, soldați în tunici purtate, uzate, cu fețe tăbăcite de intemperii și încadrate cel mai adesea de bărbi mari, care hoinăreau agale sau stăteau în grupuri mici în fața intrării caselor, primindu-ne, pe noi, cei nou-veniți, cu strigăte glumețe. Pe un drum spre ieșirea din sat era amenajată o bucătărie de campanie, de unde se ridica o mireasmă de supă de mazăre și în jurul căreia clămpăneau marmitele distribuitorilor de hrană. S-ar fi zis că viața se desfășura aici mai apatic și mai lent. Impresia era accentuată de începu- tul de decădere a satului.
După ce am petrecut prima noapte într-o șură imensă, am fost împărțiți în curtea castelului de către aghiotantul regi- mentului, locotenent-majorul von Brixen. Eu am fost repartizat la compania a 9-a.
Prima noastră zi de război nu avea să treacă fără să ne lase o impresie hotărâtoare. Stăteam în școala în care fusesem încar- tiruiți și ne luam micul dejun. Deodată s-au auzit niște zguduituri surde detunând în apropiere, în vreme ce din toate casele se năpusteau soldați spre intrarea în sat. Le-am urmat exemplul fără să știm de ce. Din nou s-au auzit deasupra noastră ceva ca un fâlfâit de aripi și o vâjâială stranie și nemaipomenită, care s-au stins apoi în vacarmul unui trăsnet. Totul mi se părea cumva ridicol; ca și cum ai vedea oameni făcând lucruri pe care nu le prea pricepi.
Imediat după aceea au apărut pe ulița pustie a satului grupuri sumbre, târând după ele, în foi de cort sau ducând pe mâinile încrucișate, mici baloturi negre. Cu un sentiment de irealitate, curios de apăsător, am fixat o siluetă șiroind de sânge, cu un picior rupt straniu, bălăngănindu-i-se pe lângă corp, și care scotea necontenit un strigăt răgușit de „Ajutor!” de parcă moartea bruscă l-ar fi strâns de gâtlej. A fost dus într-o casă la a cărei intrare flutura steagul Crucii Roșii.
Ernst Jünger (1895–1998), personalitate puternică, gânditor original, unul din cei mai de seamă scriitori ai secolului trecut – autor de jurnale, romane, eseuri, povestiri, însemnări de călătorie. În 1914 se înrolează voluntar, luptă cu bravură, este rănit și decorat cu cea mai înaltă distincție militară germană „Pour le mérite”.
În cel de-Al Doilea Război Mondial participă la campania din Franța. În urma atentatului eșuat împotriva lui Hitler (iulie 1944), este demobilizat și declarat „nedemn de a face parte din armată”. În 1959 întemeiază cu Mircea Eliade revista Antaios. În 1982 i se decernează premiul Goethe, iar un an mai târziu își încheie ediția completă de opere în 18 volume.
La centenarul nașterii (1995) i se aduc omagii naționale și internaționale de anvergură. Între 1956 și 1995 i s-au acordat 27 de premii, titluri și distincții în Germania, Franța, Italia și Spania.
