
Tocmai am trecut clasa a V-a și asta mi se pare incredibil. Mi-am petrecut toată clasa a IV-a într-o stare de îngrijorare teribilă, pe care nu știu s-o numesc „anxietate”. O să trec sau nu clasa? Notele mele nu sunt atât de proaste, dar nici extraordinare, și am constant sentimentul că nu știu nimic și nu mă descurc. Asta e, sunt grea de cap, nu pot să prind deloc ce se întâmplă la matematică, am rămas în urmă și toată ora stau și mă gândesc la alte chestii.
Îmi place mult să visez cu ochii deschiși și, în general, încerc să par mai curajoasă decât sunt de fapt. De exemplu, când am făcut vaccin cu clasa, mi-am propus să mă ofer printre primii ca să le arăt tuturor că mie nu mi-e frică de ace. Habar n-am, nu mi-e mai frică de ace decât de alte lucruri, dar în general mi-e oricum frică de chestii.
Urmează patru ani de școală după-amiaza, iar eu m-am îmbrăcat în treningul meu albastru-închis cu dungi roșii pe lateral pentru că azi avem oră de sport. Ador treningul ăsta, deși îmi dau seama că e ieftin și nu prea frumos, dar pantalonii îmi vin perfect la lungime și asta se întâmplă foarte rar, spre deloc. Mi-e foarte frică. Am reușit cumva să trec clasa și e șansa mea să demonstrez că totuși nu sunt atât de înceată la minte, încerc să nu mă gândesc la învățătoarea mea care niciodată nu mă punea să răspund când ridicam mâna, doar când nu ridicam. Poate că profesorii nu vor fi la fel de răutăcioși. Oricum, voi avea aceiași colegi și colege, sunt încă tunsă scurt, dar sunt obișnuită să râdă de mine că arăt ca un băiat și să mă pună să joc roluri de băieți. Nu mă deranjează atât de tare. Nu las să mă deranjeze atât de tare pentru că altfel aș fi în pericol. Și așa mă supăr repede. Trebuie să învăț să trec peste chestia asta.
Mereu sunt cea care face caz din orice
Mereu sunt cea care face caz din orice, nu râde când i se face o glumă, se supără și pleacă atunci când lucrurile devin inconfortabile. Chiar dacă-mi place, mă simt absolut ridicolă în treningul ăsta și mi se pare nesfârșită perioada de acomodare, vreau să nu-mi mai fie frică și să pot să mă relaxez fără să mă gândesc la toate lucrurile §negative care sigur urmează să se întâmple. Sigur o să râdă cineva de mine că sunt îmbrăcată-nu-știu-cum, poate în trening de băiat cu culoarea asta. Nu știu să articulez toate acestea în niciun fel la doisprezece ani, dar sunt foarte pricepută la a le simți pe toate în același timp.
Chandler Bing mereu făcea o glumă când lucrurile deveneau neplăcute, e probabil apogeul stimei de sine scăzute transformate în amuzament. Mereu mi-au plăcut personajele din filme și cărți care fac haz din orice. Fără a fi capabilă să râd pe seama mea, dar la fel de nepricepută la a fi glumeață, am adoptat doar o parte din atitudinea asta: a anula toate lucrurile care mă pot răni și a le transforma în altceva. Nu sunt amuzantă? Nu e nicio problemă, voi spune tuturor că nu sunt amuzantă, hahaha, îmi stă rău cu hainele astea? Nu-i nicio problemă, o să fiu prima care o să spună asta. Esențialul e să nu vadă nimeni că mi-e frică și sunt vulnerabilă. Cel mai ușor, ca să eviți toată suferința asta provocată de situații ridicole, e să te transformi într-o piatră. Dai în ea, nu se sparge. Dai cu ea, rămâne întreagă. E foarte ușor să spui că nu-ți pasă, e mai ușor decât să transformi toată situația într-o glumă la care să râdă și alții. Mi-ar plăcea să transform umorul într-o armă, cum face Chandler, dar nu reușesc. Îmi pasă prea mult (și nu vreau ca alții să știe asta), mă enervez și, când nu sunt atentă, ies din piatra aia și mă supăr în cel mai serios mod posibil. Descopăr că nu e deloc ușor să râzi de tine.
Sunt o grămadă de beneficii la a nu te lua foarte în serios, după cum spune un articol: ești mai fericit dacă râzi pe seama ta, relații mai bune și pozitive, ești mai capabil să te schimbi și să faci față diverselor probleme, faci față mai bine stresului. Un alt articol sugerează că până și corpul tău o să se simtă mai bine dacă îmbrățișezi umorul ăsta și râzi mai mult, chiar și pe seama ta. Trebuie doar să ai grijă să nu faci prea mult (așa cum ne zice un alt articol), să nu te transformi chiar în Chandler Bing și să începi să îți transformi stima de sine scăzută într-un scut făcut din râsete. Totul trebuie făcut cu limită, chiar și umorul.
Scriitorii se iau prea în serios, mai ales poeții
Oricum, ce treabă are anxietatea socială cu umorul? Probabil asta m-aș fi întrebat la doisprezece ani dacă aș fi știut că există ceva numit anxietate socială. În urmă cu optsprezece ani nu se vorbea atât de deschis despre sănătatea mintală, iar copiii de doisprezece ani oricum se simt ridicoli și sunt răniți din orice, așa că o luai ca atare. Când un băiat care mă enerva foarte tare începuse să facă mișto de mine, m-am enervat atât de tare încât am țipat la el că oricum nimeni nu-l suportă și se prefac toți că sunt prieteni cu el doar de fațadă, ceea ce era adevărat. N-a râs nimeni. Am plecat furioasă, am călcat strâmb și mi s-a rupt papucul, așa că a trebuit să mă târăsc aproape desculță acasă. Îmi ardeau obrajii și voiam să intru în pământ, deși un pic mai tare îmi doream să-l bag cu capul în țărână pe băiatul care mă enervase. La treizeci de ani, râd puțin amintindu-mi asta, ceea ce mă bucură. Mai mult mă bucură că sunt capabilă să recunosc și că: de fapt, nu râd chiar atât de tare, o înțeleg pe fata aia și e suficient să mă pun puțin în papucul ei rupt și să-i simt furia și neputința. E foarte sensibilă la glume și se ia cam prea în serios. La fel ca mine.
Dacă aș fi auzit când eram copil că „scriitorii se iau prea în serios, mai ales poeții,” cum am auzit eu în anumite contexte de când am intrat în lumea literară, atunci cu siguranță aș fi zis: asta e o carieră pentru mine. Acum că sunt poetă, am toate scuzele din lume să mă supăr, doar suntem serioși. E foarte important să faci loc pentru amuzament și să nu te iei în serios nonstop — de fapt, e interesant dacă un scriitor mare „se ia în serios” sau „ia în serios”, pur și simplu, lucrurile pe care le scrie. Când un scriitor „mic” are pretenții similare, devine imediat ridicol. Motivele pot fi multiple, dar nu știu dacă sunt cele mai importante. Deși mi se pare foarte important să ne luăm în râs, mi se pare că și cealaltă față în care privim munca artistică cu o anumită indulgență nu e tocmai benefică. Poate că uneori nu e atât de rău în a se lua în serios (fără a fi aroganți, asta e o dimensiune distinctă). Pur și simplu, munca asta e semnificativă și, probabil, pentru unii, este suficient de importantă cât să nu cadă mereu în amuzament.
E o linie fină între a râde și a face mișto din lipsă de empatie, considerație, stimă de sine și altele asemenea. Anxietatea și capacitatea redusă de a mă lua în râs prea des mă fac în general reticentă la a vorbi despre ce scriu. Am tendința să spun că nu e deloc important și să trec mai departe, uneori chiar să râd de inadecvarea sau neputința de a face mai bine. La fel cum, atunci când mă jucam cu fetele în curtea școlii, când nu am zis niciodată că nu-mi place să-mi spună că sunt băiat pentru că am părul scurt, că nu mă deranjează să joc roluri de băieți, dar părul scurt nu e un indicator pentru asta. Că înțeleg că lor li se pare că-mi stă amuzant și e ok, dar pentru mine nu e. Nu voiam deloc să mă tund scurt, dar astea erau ordinele primite de sus, așa că mereu aveam o tunsoare care nu-mi plăcea. Nici nu știu dacă nu-mi plăcea, dar mi-era teamă că iar o să râdă de mine. Dacă nu mi-ar fi fost așa teamă, poate că aș fi putut și eu să râd cu ele. Poate tunsoarea aia chiar era amuzantă câteodată și nu-mi stătea prea bine. Dacă mi-am ratat șansa de a râde în curtea școlii pe seama mea, poate că nu mi-am ratat șansa de a râde de propriile poezii când nu ies bine. Dar cum să faci asta în mod onest, fără să te prefaci, fără să-ți zici păi nu vreau să mă iau la mișto când fac ceva serios?
Nu știu dacă pot să mă separ de ceea ce fac
Îmi place mult să râd și, recent, am început să-mi doresc să pot face mișto și de mine. Dar nu de fațadă, nu să mă folosesc de stima mea șubredă de sine și să fac o glumă. Ah, nu-i așa că poezia asta e cam proastă? Știam eu, haha, am scris-o așa, haha. De fapt, dacă-mi vine să plâng și râd, nu știu dacă sunt cu adevărat amuzată. Mai degrabă mi-ar plăcea să nu mă mai atașez într-atât de lucrurile pe care le fac și ceea ce sunt și să le pot tranșa mai ușor cu o glumă. Ca atunci când văd un meme care face mișto de poeți, mă simt și râd și eu, pentru că în mod real, tot ce facem uneori aici e prea serios și îți vine să râzi. Dacă vrei să înveți să faci mișto de tine, poate nu ar trebui să fii poet în primul rând, pentru că ești prin definiție, aparent, mai sensibil și predispus la ridicol. Dar poate că ăsta e terenul perfect pentru a transforma ridicolul în amuzament.
Într-un articol pe o platformă de dezvoltare personală denumită fatal trackinghappiness, un tip se oferă să ne dea niște tips & tricks despre cum să faci să râzi pe seama ta: acceptă-te așa cum ești, fii modest/ă, separă-te pe tine de ceea ce faci, folosește-te de umor ca să-ți scoți în evidență defectele, fii atent la alții, nu deveni cel mai rău critic al tău. Toată această înșiruire mă face să râd. Toate sunt lucruri intuitive, dar trebuie să muncești o viață întreagă să le dobândești dacă nu-ți vin natural. Așa cum și eu, introvertită fiind, mi-am educat foarte mult anumite tendințe și am devenit o persoană despre care anumiți oameni pot spune că este „extrovertită”. Îmi place să cred că nu e o minciună, apoi, după un eveniment cu mulți oameni, de-abia aștept să stau singură.
Atunci când ești o persoană foarte negativă și anxioasă, e mai dificil să faci saltul și s-ar putea să nu-l faci niciodată în întregime, să fie un efort și un joc pe care-l joci, așa cum și eu trag aer adânc în piept, mă prefac că anxietatea e încântare și intru într-o întâlnire pe zoom cu voie bună și multă încredere în mine. Vorbesc încet, atunci e mai ușor să-mi controlez vocea și îmi spun că toate astea sunt ale mele, așa că o să mă descurc. Îmi dau seama în fiecare zi, privindu-mi partenerul de viață, cât de clară e metafora paharului cu apă, ce înseamnă când e plin, ce înseamnă când e gol și cât din asta e o predeterminare. Poate că are dreptate Anders Hansen cu argumentul lui biologic. Creierele noastre sunt pe modelul fight or flight, sunt absolut preistorice și neadaptate vieții moderne, tehnologia a evoluat prea repede, iar în capul nostru am rămas vânători-culegători. Unii dintre noi sunt mai anxioși ca alții și nu ai ce să faci decât să-ți păcălești din când în când creierul.
Nu știu dacă, așa cum îmi propune Hugo în tracking happiness, pot să mă separ de ceea ce fac. Citind eseurile Ioanei Burtea din Fără instrucțiuni de folosire, mi-am dat seama că nici nu vreau asta neapărat. Indiferent de cât de bine sau rău este, obiectiv vorbind, dacă ar fi sau nu un obstacol între mine și a face mișto de mine însămi, nu te poți dezbrăca de tot ceea ce e important pentru tine doar pentru că știi că lucrurile astea nu ar trebui să te definească. Poate că e adevărat că ar trebui să fii doar tu și să fie suficient, fără nicio validare externă, fie ea și prin muncă, mers la sală, spiritualitate, cărți, citit, glume ș.a.m.d. Toate astea sunt nuanțe. Doar că poate nuanțele astea îți dau ție culoare. Poate, cu o atenție mai sporită la ele, o să poți și să râzi autentic pe seama ta într-o zi.
Nu aș ști să răspund la asta, dar îi pot spune fetiței de doisprezece ani care tocmai a trecut clasa a V-a că treningul ăla e chiar urâțel, dar o pereche de pantaloni la lungime perfectă e lozul câștigător oricând. Va rămâne întotdeauna bâtă la matematică, e încă supărăcioasă, dar îi stă bine cu părul tuns scurt și învață în fiecare zi, mai ales de la soțul ei, cum să râdă chiar și când, mai ales când, a făcut o chestie ridicolă. Chiar dacă nu imediat, chiar dacă nu la fel de ușor ca alții.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #10, ediția de iarnă 2023-2024.