După ce țara a duduit în ultimii ani datorită popularității pe care și-a creat-o Electric Castle, cred că și regiunea sudică avea nevoie de un cadru de festival cel puțin asemănător. În fine, este vorba despre un conac în acest caz, nu despre un castel, dar hai să spunem, dacă ar trebui să comparăm, că DWMT de la Conacul Udriște-Năsturel este acel Electric Castle al sudului. Cu un line-up cât se poate de divers, acest festival a adus pe scenă inclusiv trupe noi, majoritar locale, motiv pentru care eu, care nu sunt fanul festivalurilor, pot să zic că acest eveniment de două zile e ce aștepta cineva ca mine, mai ales că a avut loc la doar 40 de kilometri de București. Pentru această mini excursie lângă București, DWMT a pus transport gratuit la dispoziția celor care au achiziționat bilete la festival, așa că drumul spre Giurgiu a fost pentru cei mai mulți cu un warm-up bus.
În anul 2023 am descoperit Delta de Obraz, o trupă din cauza căreia nu m-a suportat nimeni o vreme fiindcă am ascultat piesele pe repeat, timp de vreo două luni. Apoi am fost la câteva concerte și am vorbit cu Gheorghe Gușan, solistul trupei, despre cum și-a făcut Delta pe Obraz loc în România. Așa am ajuns în 2024 să ascult în premieră, mai pe ascuns ca niciodată, primul album, cu acea plăcere, ca să-l citez pe Andrei Doboș, a unui puști rămas singur în delfinariu. Ulterior acestui moment, trupa a început anul acesta, pe data de 14 februarie, la ora 20:24, în toate cele 13 orașe incluse în turneul Delta Pe Obraz, o audiție exclusivă a noului album, desfășurată simultan. Evenimentul a făcut parte din campania de PR intitulată „Toate inimile bat în același RITM COLOR”, inspirată de versurile piesei omonime. Ideea centrală a campaniei a fost aceea de a sublinia conexiunea emoțională și sincronizarea sufletelor prin muzică, indiferent de loc sau timp, iar eu pot să confirm că anul ăsta inima mea a cam bătut în ritm color.
la orice oră târzie
poți găsi
măcar o inimă
care bate-n ritmul tău color
vreau să mă simt o poezie
scrisă pentr-un singur cititor
(vers din piesa RITMUL MEU COLOR)
Cei de la Delta pe Obraz spuneau în anunțul lansării RITM COLOR că albumul nu-ți oferă soluții, ci opțiunea de a răscoli în tine frica: frica de a te privi cu sinceritate și de a te recunoaște, anularea canoanelor, lupta cu ele pentru libertatea ta. Încurajarea ascultătorului de a se întreba dacă vrea să fie liber și oare cât l-ar costa să fie așa. Pentru Delta pe Obraz, albumul este un studiu asupra propriei identități. Albumul conține atât elemente din copilăria trupei, cu motivele unui rock clasic alternativ, cât și elemente care pun temelia unei tranziții în lumea sunetelor electronice. Fiind primul album, miza a fost calitatea, nu cantitatea, și se simte că piesele au fost muncite și că au o dramaturgie bine construită fiindcă fiecare piesă este continuarea celei precedente. Așa cum afirmă și trupa, albumul este un haos ordonat de 43 de minute.
Într-o epocă în care universul muzical este tot mai diversificat, dar cu un numitor comun, care îți demonstrează că totul este un remix, Delta pe Obraz reușește să se deosebească de tot ceea ce am auzit de la trupele nou apărute. Ar fi un clișeu să spun că albumul este o experiență sonoră inedită, însă datorită poeziei din versuri am ajuns să explorez mesajele și structura fiecărei piese, de fiecare dată când am reușit să ajung la concertele trupei. Delta pe Obraz este prezentă deja la mai fiecare festival important din țară, așa că nu se putea nici ca DWMT să nu plaseze în line-up acest rock alternativ romantic, cum nu mai simțisem de la love metal încoace. Cred că Delta pe Obraz chiar a inventat un stil, iar dacă ignorăm linia melodică și ne gândim la versuri exclusiv, aș spune că trupa a creat chiar un nou stil poetic.
Producțiile muzicale tind să se alinieze unor tipare comune, marcate de reciclarea esteticii sonore, dar trupa asta reușește să se detașeze de acele direcții care uniformizează muzica din prezent. Desigur, a numi această experiență a albumului și mai ales a concertelor live drept „inedită” ar putea părea un clișeu, dar ceea ce face diferența este poezia subtilă a versurilor și modul în care muzica se transformă dintr-un simplu act de audiție într-o experiență de reflecție profundă. Fiecare notă din compozițiile Deltei este calculată cu precizie și e ca o arhitectură sonoră în care nimic nu pare întâmplător. Muzica oscilează între momente de liniște și intensitate, dar nu o face pentru a crea contraste superficiale, ci pentru a crea pentru ascultător acel cadru propice de care poate se cam ferește: introspecția. Această abordare face ca ascultarea albumului să devină o călătorie ce nu poate fi redusă la simpla desfășurare liniară a pieselor.
Versurile nu sunt doar texte complementare sunetului, ci funcționează ca fragmente de jurnal interior, pline de imagini și gânduri care se dezvoltă organic împreună cu muzica. Fiecare piesă devine o entitate distinctă, iar albumul, în ansamblu, o colecție de momente de solitudine și introspecție. Din punct de vedere tehnic, echipa din spatele acestui proiect a reușit să combine resurse tradiționale și tehnologii moderne, realizând o integrare echilibrată între instrumentele acustice și elementele electronice, un aspect către care cred că tinde orice trupă care vrea să fie acum pe val. Aceste interacțiuni nu sunt întâmplătoare; fiecare sunet este calibrat pentru a susține coerența ansamblului muzical.
Trăim deja într-o societate în care zgomotul devine ușor confundat cu muzica, însă acest album reușește să propună un dialog între tăcere și sunet și oferă ascultătorului ocazia de a medita asupra relației dintre cele două. În acest sens, Delta pe Obraz nu doar că oferă o nouă perspectivă asupra muzicii, ci reușește inclusiv să redefinească limitele ei; propune o explorare a unor teritorii mai puțin cunoscute ale creativității și cred că de-asta nu mă pot plictisi de piesele lor. Albumul ăsta este nu doar o colecție de piese, ci o reflecție asupra modului în care muzica poate să devină un vehicul al gândirii, o căutare a sensului într-un context artistic aflat în continuă transformare, dar de care într-o vreme am fost suficient de dezamăgită sau cel puțin plictisită, cât să nu mai cred în noutate și calitate atunci când vorbeam despre trupele muzicale din prezent.
