Sunt unele locuri despre care îmi vine greu să scriu, nu doar pentru că nu există cuvinte potrivite pentru a reda starea de plenitudine cu care vin la pachet, dar și dintr-un motiv mult mai egoist: aș vrea să le păstrez doar pentru mine. Dar apoi mă gândesc că, asemeni fericirii, lucrurile și locurile frumoase trebuie împărtășite (cum bine zice Christopher McCandless, într-un cu totul alt context — Happiness is only real when shared —, vorbe care au rămas cu mine de când am văzut Into the Wild). Așa că vă fac părtași la fericirea mea de azi: ceainăria Tei din Saschiz.
Aș putea foarte bine să las doar pozele să vorbească, cu miile lor de cuvinte. Am reușit, cred eu, să surprind destul de clar lentoarea și serenitatea unui loc parcă rupt de timp și de realitate. E și greu să nu te întorci cu cadre de poveste dintr-un asemenea loc, mai ales dacă ai norocul să fii doar tu cu oamenii și mâțele locului.
Am ajuns la ceainărie exact când plecau persoanele dinainte și am plecat când pe poartă intrau alți doi turiști (străini), cărora li se citea entuziasmul în glas. Ceea ce înseamnă că am avut întreaga curte (și mâțele sus-menționate) doar pentru noi. Nu pot decât să sper că veți avea și voi același noroc când veți ajunge la Tei — pentru că de ajuns veți ajunge, nu mă îndoiesc de asta. Adică, ați văzut pozele, da? Și prețurile. Și, cu riscul de a mă repeta, pisicile. Berea e rece, cidrul la fel, ceaiul și cafeaua după preferințe, deserturile făcute în casă. Nici mie nu îmi vine să cred că am stat, pur și simplu, și m-am bucurat de liniște, soare și cafea pentru un timp nedefinit, fără altă grijă în afara faptului că, la un moment dat, inevitabil, va trebui să plec.
Poarta ceainariei este mereu deschisă – noi am fost la ei într-o zi de luni, probabil de aici și numărul mai redus de musafiri — niciodată clienți, cum ține să ne atragă atenția gazda, un tânăr care a amenajat acest loc de poveste după cum a simțit, fără să își propună să țintească inima turiștilor impresionabili. Poate tocmai de aceea și nimerește, fix pe centru, și poate că tot așa se explică și sentimentul apăsat de „acasă” care te lovește de cum îi treci pragul.
Așadar, dacă ajungeți în Saschiz sau în apropiere, la mult mai fotografiatul Viscri, de exemplu, să vă abateți pentru o infuzie de frumos și pe la ceainărie. O veți găsi ușor, înainte sau dincolo (depinde din ce direcție veniți) de Podul Preotului, despărțită de Biserica Fortificată Saschiz, patrimoniu UNESCO, doar de un pârâiaș leneș. Este casa aceea din cărămidă, cu toc albastru la ferestre și cu poarta deschisă (amănunt stabilit deja). Intrați cu curaj, plimbați-vă în voie, luați-vă tot timpul. Îi zice ceainarie, dar este mult mai mult de atât.
Dacă tot am adus vorba, las aici, pentru inspirație, lista exhaustivă a Bisericilor Fortificate incluse în Patrimoniul Unesco: Câlnic, Prejmer, Viscri, Dârjiu, Biertan, Valea Viilor și, evident, Saschiz. Și o galerie cu fotografiile pe care le-am făcut la Ceainăria Tei din Saschiz:
