Neaţa la cafeluţă. Cel puţin pentru mine, la ora la care scriu asta, pentru că am început să bănănăi prin casă nu de dragul de a fi activ la 6 dimineaţa într-o sâmbătă, ci pentru că atât s-a putut la nivel de somn.
Mi s-a atras atenţia ieri, printre multele mesaje pentru care vă mulţumesc, le-am citit, dar n-am putere să răspund, că am punctat mai degrabă lucruri despre atacuri de panică şi anxietate decât depresie. Şi da, am cam făcut asta. Da’ nu e nicio problemă, putem dezvolta oricând, că tot ce-am scris în articol e o picătură dintr-un ocean.
Locuiesc singur de ceva timp, în mare parte a timpului, căci, deh, viaţa, job-ul, proiectele au condus către asta. Locuitul singur înteţeşte simptomele depresiei cum nu o face nimic altceva, pentru că depresia înseamnă în primul rând refugiu. Refugiu de oameni, de activităţi, de natură, de socializare, de muncă, de îngrijire personală, de absolut orice.
Mulţi dintre prieteni sau oameni care mă urmăresc mai mult sau mai puţin din umbră au observat şi mi-au şi scris că „m-am retras” cumva din social media. Ori eu nu m-am retras de tot, ci doar interacţiunea mea cu oamenii, chiar şi pe Facebook, a devenit limitată din cauza asta. Orice task aş avea de făcut a devenit un efort supraomenesc. Mi-e extrem de dificil să încep lucruri simple, cum ar fi spălat o cană, schimbat un aşternut, făcut duş, programat la tuns, la fel cum mi-e foarte greu să mă ocup de tot ceea ce înseamnă job în ultima perioadă. Îmi restrâng deseori activitatea la maximum două lucruri pe zi, neputând să rezist pentru mai mult, alergând ca un nebun către casă pentru a mă refugia, din nou, până a doua zi, timp în care încerc din răsputeri să mai găsesc resurse de energie să continui.
Evit să postez ca să nu fiu nevoit să răspund la comentarii sau mesaje, pe care oricum le cam evit dacă apar. Sunt lucruri mărunte care în depresie necesită un efort major. Acel „ce faci?” sună, în mintea mea, mai degrabă a „ia muntele ăsta şi mută-l doi metri mai încolo”.
Mi-am înnebunit prietenul, pentru că, deşi îi scriu în momentele foarte critice, acestea au început să devină prea dese încât să mai am proasta senzaţie că nu aş deranja prea mult. Şi nu e, în concret, niciun deranj, însă aşa pare pentru mine. Am senzaţia că sunt nebun, la modul cel mai real, când mă trezesc în trafic întrebându-mă dacă-mi simt membrele, dacă sunt ale mele, intrând în instituţii unde am treabă cu gândul că mă fac de căcat dacă mi se face rău, pierzând deseori simţul realităţii şi-al propriei fucking identităţi. Şi e stupid, într-adevăr, să-i scrii cuiva „dude, eu mai sunt real vreo secundă?”. Chiar e de-a dreptul stupid şi înfricoşător.
Contrar a tot ceea ce ştiam eu despre depresie înainte să facem cunoştinţă, constat că am subestimat-o într-un hal în care nu aş fi făcut-o niciodată dacă nu sufeream, totuşi, de un dram de ignoranţă.
Întrebările „ce fac dacă nu-mi revin?”; „ce se va întâmpla cu mine dacă trebuie să mă internez?”; „voi mai ieşi vreodată de acolo?”, toate astea au apărut, şi-au apărut pentru că simţi că pierzi controlul total asupra situaţiei, în acelaşi timp în care, la suprafaţă, pare că eşti cel mai puternic om, că tot vorbeam de aparenţe articolul anterior. Şi nu merge cu minciuni precum „sunt bine, n-am nimic, e doar în capul meu!”. Nu există. Le-am încercat şi am constatat că mă mint degeaba, că e precum gunoiul ascuns sub preş, nu face decât să te scufunde şi mai tare şi chiar să nu mai ai şanse să ieşi de acolo. Paradoxal este că toată viaţa mi-a fost teamă de suferinţe fizice. De cancer, de accidente, de orice mi-ar putea cauza dureri fizice, fără să mă tem vreo secundă de depresie, care, culmea, cauzează atât dureri fizice, cât şi psihice. Care vine la pachet cu anxietăţi atât de drastice încât senzaţia de care spuneam, şi anume că inima îţi poate exploda în orice moment, e extrem de reală, simţi asta, simţi durerile sufocante în piept şi totodată simţi că ţi se rupe şi sufletul în două de frică. Retrăiesc şi acum, scriind despre asta, la un nivel mult mai scăzut, dar prezent totuşi, aceeaşi simptomatologie, de unde trebuie să înţelegem că un om cu depresie, cu anxietate şi atacuri de panică mai dese decât zâmbetele oferite per zi trăită nu poate scrie despre asta la comandă, ci doar atunci când crede sau simte că este pregătit. Doar simplul fapt că-ţi provoci creierul să se concentreze pe situaţiile astea poate declanşa un atac de panică. Eu am avut unul la 30 minute după ce mi-am luat pastila de xanax, fiind super anxios ştiind că urma să am al doilea consult psihiatric şi că voi fi nevoit, probabil, să schimb tratamentul care mi-a ştirbit simţurile fizice. L-am avut în faţa doctorului psihiatru, care mi-a spus „sunt aici, să ştii”. Şi ştiam, la fel cum ştiam că doar ce luasem Xanax-ul. Însă nimic din toate astea nu ajută. Iar, la fel cum povesteam atât psihiatrului, cât şi psihologului, n-am avut gânduri suicidale, da’ mi-am recunoscut trecerile cu maşina la nivel de cale ferată cu semnul de „STOP” fără să pun stop. Gen, nu vreau să mă sinucid, da’ dacă mă fac că nu văd stop-ul, ghinion de neşansă. Aia e.
Depresia nu e un câine care doar latră, ci unul care muşcă din tine fără scrupule. E o jigodie cu care voi fi nevoit să învăţ să trăiesc şi pe care, sper eu, să reuşesc s-o ţin în lanţ mare parte din timp, deşi ştiu că-i voi simţi răsuflarea rece în ceafă pentru tot restul vieţii, la fel cum ştiu că în orice moment de tensiune sau temere va avea grijă să-mi şoptească la ureche pe cât de suav, pe atât de grosier, faptul că mă aşteaptă „ca şi când”.
