Cred cu tărie în educație. Cea a celor șapte ani de acasă, a celor n ani de școală, a vieții, în Educația sentimentală a lui Flaubert, în Sexeducationu’ lui Netflix, în Mala education a lui Almodovar, dar mai ales în explorări de sine și cu precădere de lumi. Pe mine călătoriile m-au adus cel mai aproape de omul care mi-aș dori să fiu. Sună a clișeu, nu? Cu cât călătorești mai departe, cu atât te apropii mai tare de tine. Poate că nu funcționează întotdeauna, dar cu siguranță merită încercat, măcar pentru lecțiile pe care le înveți pe parcurs. Las mai jos câteva, cele pe care le-am învățat eu.
The world is not your catwalk, the world is your classroom
Sunt câteva răspunsuri evidente la întrebarea „Ce te învață călătoriile?” În primul rând, te expun la culturi și religii diferite, îți deschid orizonturi noi și te pun în postura de a interacționa cu oameni cât mai diverși, te provoacă să îți depășești limitele și limitările. De multe ori, constați că limba aia străină pe care ai învățat-o în liceu sau uitându-te la telenovele (cum a fost cazul meu) nu e uitată, era doar latentă, așteptând un partener de dialog potrivit pentru a se trezi la viață. Poticnindu-se, e drept, dar dornică să lege o conversație. Și cum în călătorii nimeni nu îți judecă accentul sau vocabularul limitat, ba, din contră, efortul de a vorbi limba locală îți este apreciat, este prilejul ideal să lași rușinea sau pretențiile la perfecțiune deoparte și doar să comunici. La o adică, ce nu știi să verbalizezi, știi să gesticulezi — „Am vorbit de mă dor mâinile” e pe bune. Cunosc persoane care nu vorbesc boabă de limbă străină, dar care, cum-necum, reușesc să se înțeleagă cu localnicii. Și nu mă refer doar acum, în epoca lui Google Translate sau a altor aplicații-minune.
Când am fost în Chile, m-a izbit să-mi dau seama că oamenii de acolo nu vorbesc engleză. Noroc cu telenovelele de care ziceam mai sus – am reușit să întrețin conversații pe teme politice cu șoferii de Uber (foarte vorbăreți, dacă le dai ocazia), cu oamenii de pe stradă, pentru a le cere indicații, cu cei de la cazare, pentru a le explica planul pentru ziua următoare, cu cei din restaurant, pentru a le cere detalii despre felurile de mâncare din meniu, cu care nu avusesem tangențe până la momentul respectiv. Chiar a devenit o glumă recurentă pentru mine faptul că spaniola învățată din telenovele mi-a fost mai utilă în viață decât matematica învățată, cu chinuri, în anii de liceu. După două săptămâni de vacanță, în care am fost nevoită să vorbesc spaniolă zilnic și cu un nume latin, care există, fix în forma asta, și la ei, deja păream de-a locului. Anul acesta am ajuns, din nou, într-o țară vorbitoare de spaniolă și, la biroul de emigrări de la vamă tot insistau cu întrebările despre părinții mei: sunt columbieni? Sunt brazilieni? Probabil le venea greu să creadă că așa brunetă cum sunt și dornică să mă exprim în spaniolă, nu am rădăcini sud-americane. Fac o scurtă paranteză pentru a menționa un detaliu care mi s-a părut interesant: un ghid local mi-a spus că cea mai bună destinație pentru a învăța limba spaniolă este Columbia, întrucât aici nu există un accent specific. Și cum eu vorbesc spaniola (și nu numai) fără accent, cred că așa se explică și curiozitatea vameșului. Amicul cu care călătoream a scăpat cu mai puține întrebări, dar asta, probabil, pentru că a răspuns exclusiv în engleză.
Tot la capitolul limbi străine, am început să învăț franceza încă din clasa a II-a. Ai fi zis că până în clasa a XII-a aș fi fost în stare să îl citesc pe Moliere în original și să îi scriu și scrisori. Adevărul e că abia dacă m-aș încumeta la un Guillaume Musso și, în mod cert, fără partea cu scrisorile, lucru care mă necăjeste nespus. Mi se pare că doar măcelăresc cea mai frumoasă și romantică limbă din lume cu pronunția mea prea puțin graseiată și cu timpurile verbale „după ureche”. Și francezii, recunoscuți ca fiind atât de mândri de limba lor, sigur se vor simți jigniți dacă le vorbești stâlcit sau, mai grav, în engleză. Nu? Nu. Asta este o altă lecție învățată pe drumuri: lasă prejudecățile și preconcepțiile acasă. Nu pleca de la ideea că francezii sunt aroganți, nemții sunt reci, turcii insistenți, italienii gălăgioși, englezii bețivi sau că pe americani nu îi duce capul. Și nu te supăra dacă și alții vin cu idei preconcepute despre România, mai bine ajută-i să-și învețe lecția.
Apropo de francezi, nu o să uit niciodată cum un chelner mi-a servit o porție de galette fredonând sau cum o tipă de la un magazin de aparate foto (scumpe) ne-a poftit la interior ca să își mai exerseze engleza, deși i-am spus de la început că nu vom cumpăra nimic. Sunt ferm convinsă că atunci când călătoresc sunt cea mai bună variantă a mea: mereu cu zâmbetul pe buze, calmă, răbdătoare, sociabilă, receptivă, entuziasmată, curioasă, curajoasă, descurcăreață, neobosită. Iar acest lucru trebuie că se simte, altfel nu îmi explic toate experiențele frumoase de care am avut parte (aproape) întotdeauna.
Cu riscul de a părea ipocrită, concluzia mea sinceră este că nu ai nevoie de mulți bani ca să călătorești și să creezi amintiri faine. Am dormit și la camping, fără curent electric, sau într-un sac de dormit, pe o podea pe care o împărțeam cu alți 20 turiști, dar și la hoteluri de multe stele. Am avut zile când trăiam cu apă plată și o nectarină, dar și vacanțe cu cine la restaurante Michelin. De fiecare dată m-am încadrat și adaptat în funcție de buget, dar m-am întors, negreșit, cu sufletul doldora de frumusețe și clipe de neuitat. Aș alege oricând să mănânc biscuiți pe un traseu din Dolomiți, de exemplu, decât să îmi satisfac toate poftele culinare, dar să rămân acasă.
Am descoperit, pe propria piele, că atunci când călătorești, îndeosebi pe termen mai lung, devii mai vulnerabil. Adunat, am plâns în vacanțe, din varii motive, mai mult decât în orice alt moment din viața mea. Am plâns de epuizare fizică, când pașii mi se mișcau din inerție și absolut totul mă durea, când nici eu nu știu unde mi-am găsit puterea de a nu renunța; am plâns de dor de casă chiar și atunci când aveam parte de aventura vieții mele; am plâns de nervi când mi s-a anulat zborul; am plâns de neputință prima dată când am înțeles ce înseamnă sărăcia cu adevărat.
Uite, un alt motiv bun să te aventurezi departe: așa îți dai seama cât de privilegiat ești. Sau realizezi că nu ai nevoie de multe ca să fii fericit. În Columbia m-a izbit realizarea asta că viața e un carnaval și că trebuie să te bucuri de ea – case care stăteau să cadă răsunau de ritmuri latino, iar localnicii zâmbeau când îți întâlneau privirea. Tot în Columbia, în cea mai memorabilă zi dintr-o vacanță plină de momente de neuitat, am vizitat satul Taiku, una dintre așezările tribului Kogi/Cogui/Kaggabba. Din ce am găsit, kogui înseamnă „jaguar” în kouguian, limba vorbită de ei, iar kaggabba înseamna „oameni”, de aici interpretările diferite, dar toate potrivite. Kogi sunt fii de jaguari, oameni autentici și mult mai mult de atât. Trăiesc în comuniune perfectă cu natura pe care o consideră o ființă vie și o venerează. Și da, poate că acum mai găsești și telefoane mobile (care au semnal doar în vârful unui deal anume) și panouri solare în sat, dar încă își fac singuri hainele și nelipsitele traiste (în care bărbații adulți își țin prețiosul poporo, un fel de tărtăcuță umplută cu un amestec de pulbere de calcar și frunze de coca), din fibre naturale și își cresc singuri toate cele necesare traiului.
Am fost o elevă de nota 10 pe linie, dar singurul meu merit era că aveam o memorie bună și un papagal pe măsură. Rețineam tot ce citeam cu o seară înainte, doar că nu pentru prea mult timp. Prin urmare, uitam cu aceeași rapiditate. Constat însă că nu uiți geografia pe care o trăiești. Nu-mi spune că nu ai reținut capitalele tuturor țărilor pe care le-ai vizitat, steagul, moneda, poziționarea pe hartă, vecinii de graniță. QED, practica bate teoria.
Bine, mai afli și alte lucruri care nu te gândești că îți vor fi utile vreodată, dar m-am impresionat singură la o seară de quiz când am știut numele artistei franceze care a sculptat o serie de figuri feminine colorate, sub numeroase forme și dimensiuni, cunoscute sub numele nanas. Niki de Saint Phalle se cheamă artista și nu cred că aș fi știut acest lucru vreodată dacă nu mă loveam de sculpturile ei în Hanovra. La fel cum nu aș fi știut niciodată că cel mai vechi parlament din lume a fost înființat în Islanda, în actualul Thingvellir, dacă nu aș fi fost acolo.
Călătoriile te învață, sper, să respecți tradițiile și regulile țării pe care ai ales, în mod conștient, să o vizitezi. Să îți adaptezi ținuta și să-ți temperezi comportamentul când intri într-o moschee, biserică sau mănăstire, chiar dacă ai intrat în scop pur turistic și tu ești un ateu convins. Să te descalți, dacă așa se impune, sau să nu intri dacă nu îți convine.
Dintre lucrurile învățate de-abia lungul timpului, unele s-au perimat, dar îmi pot trece în CV, la o adică, abilitatea de a citi o hartă fizică – deși nu trece zi când sunt în deplasare în care să nu mulțumesc universului pentru Google Maps.
Punctualitatea este o altă lecție importantă pe care o înveți când călătorești: avioanele nu așteaptă după tine, nici tururile organizate, nici autobuzele sau trenurile. Dacă știi că mijlocul de transport pe care te bazezi circulă la ore fixe, de două ori pe zi, ai face bine să te asiguri că ajungi la timp. Eu a trebuit să pierd un avion și un autocar până să absolv examenul punctualității, dar acum prefer să mă plictisesc în aeroport decât să îmi mai asum vreun risc. De aici s-a desprins o nouă învățătură, cunoscută sub numele de „reconfigurare traseu”, care constă în căutarea (și găsirea) de soluții și alternative. În cazul autocarului pierdut (era vorba despre o cursă Flixbus), de exemplu, care, firesc, era singurul de la Mont St. Michel spre Paris în ziua respectivă, mi-am făcut curaj și am abordat șoferul unui alt autocar din parcare. I-am povestit ce s-a întâmplat și l-am întrebat dacă nu mai are două locuri disponibile. Fiind vorba despre un tur privat, a trebuit să ceară și părerea călătorilor. Aceștia au spus „SI!” (erau columbieni) și s-a dovedit a fi cea mai distractivă călătorie cu autocarul posibilă. S-a cântat în permanență, s-a râs mult, s-a consumat chorizo. Cum ziceam, viața e un carnaval.
Să nu te temi niciodată să ceri ajutor – mai puțin cînd ești în Maroc, acolo orice mână de ajutor costă cam 10 euro. În primele mele plecări, stăteam pur și simplu cu harta în mână și mă uitam la ea ca la poarta nouă, până se îndura de mine un suflet milos și mă întreba dacă m-am rătăcit și am nevoie de ajutor. Un fel de ”Are you lost, baby girl?” (ferice de voi dacă nu știți referința) înainte să fie cool. Acum știu mai bine – sunt în stare să mă rătăcesc și intenționat, numai să am un motiv să mă bag în seamă cu oamenii. Fata timidă s-a transformat cu fiecare destinație vizitată, a căpătat încredere și curaj pe măsură ce a început să descopere lumea. Mi-am învins nu doar teama de ridicol, ci și frici serioase, precum cea de înălțimi. Iar în Chile, când am nimerit fix în mijlocul protestelor din Santiago și am inhalat gaze lacrimogene, nu am lăsat teama să mă învingă, ceea ce este, în sine o victorie.
Aș mai putea adăuga că am învățat să mă bucur și de zilele cu ploaie pe care, de obicei, le tolerez doar sub un acoperiș și cu o carte în mână. Când sunt plecată, nu las o ploaie torențială sau o grindină cinstită, cum am trăit recent în Bogota, să-mi scufunde moralul. De fapt, foarte puține lucruri îmi pot afecta entuziasmul când călătoresc și mi-aș dori ca următoarea lecție învățată să fie: „Cum să îmi păstrez entuziasmul ăsta greu de ucis și după ce mă întorc din explorările mele?”
De ce să călătorim – părerea specialiștilor
Nimic nu scapă neanalizat de către oamenii de știință britanici, așa că dacă vrei să vezi ce zic rezultatele studiilor despre beneficiile călătoriilor, o simplă căutare pe Google îți va oferi răspunsuri multe și toate pozitive. Studiile confirmă ceea ce știe oricine a călătorit măcar o dată în viață: călătoriile îți deschid noi perspective, îți lărgesc orizontul și, în esență, te fac un om mai bun. În primul și în primul rând, contribuie simțitor la menținerea (sau ameliorarea) sănătății și a stării de bine. Un studiu arată că și funcțiile creierului sunt influențate de călătorii, prin simplul fapt că ești expus la alte limbi, arome, gusturi și priveliști, ceea ce duce la creșterea creativității.
Studiul meu preferat (deși efectuat pe un eșantion de Middle-Managers vorbitori de limba germană) arată că doar patru zile de vacanță sunt suficiente pentru a reduce nivelul de stress pentru următoarele 45 de zile.
Și nu că era nevoie de un sudiu special pentru asta, dar o vacanță plănuită are puterea de a-ți schimba dispoziția și de a-ți transforma percepția asupra stării de sănătate și a finanțelor într-una mai optimistă. Ce motivație mai puternică să-ți faci treaba bine și să termini la timp decât gândul la următoarea vacanță? Eu așa funcționez de când am carte de muncă.
Închei cu studiul celor de la universitatea Cornell, din care reiese că anticiparea unei experiențe, cum este călătoritul, este mai satisfăcătoare decât anticiparea achiziției unui produs.
Nu am pretenții de speaker motivațional, life coach & co, cu atât mai mult om de știință – deși văd că am ajuns la aceleași concluzii – eu am de dat un singur sfat celor care au urechi să asculte (sau ochi să citească, în acest caz): the world is waiting, go! Îndemn care nici măcar nu îmi aparține, dar care mi-a devenit mantră încă de când l-am auzit prima dată pe Phil Keoghan, gazda celui mai tare reality show din câte există – The Amazing Race. Recomandare de emisiune, dar, mai ales, urare pentru viitor: la cât mai multe astfel de călătorii uimitoare!
Nu pot să închei cu adevărat fără o recomandare de carte, mai ales cã s-au și legat așa frumos lucrurile. Pe când scriam acest articol, am terminat de citit Măsurarea lumii, romanul de debut al lui Daniel Kehlmann, care îi aduce față în față pe naturalistul și exploratorul Alexander von Humboldt și pe matematicianul și fizicianul Carl Friedrich Gauss. Cei doi au în comun dorința, foarte ambițioasă, de a dezlega misterele lumii, doar că unul alege să facă asta prin a lua lumea-n piept, iar celălalt va apela la capacitatea sa de gândire și analiză. Care dintre ei ajunge să cunoască, să măsoare, la o adică, lumea mai bine? Eu mi-am ales tabăra, lucru care sper ca reiese clar din multele rânduri de mai sus.
Fotografii de Oana Valeria Radu
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
