Generația Z contribuie tot mai mult la o relansare a formatului CD, o spun pitchfork și rollingstone, iar nme.com e de părere că „e cel mai punk format de muzică care există”. Nu în ultimul rând, o spun eu de la firul ierbii, bazându-mă pe experiența din librărie. E un fenomen care nu poate trece neobservat de mileniali și îi bucură pe toți cei fideli de-a lungul celor 40 de ani de existență a acestui suport care găzduiește cel mai prețios lucru din lume: muzica. Mai mult decât atât, încep să observ că lucrurile care mă bucurau în copilărie, tot timpul cât am crescut alături de muzică – posterele cu trupe, imaginile cu artiști decupate din reviste și fotografiile polaroid – au parte de un comeback serios odată cu creșterea în popularitate a trupelor de k-pop și respectiv a versiunilor digipack & photobook. Acum stai în fața unui raft cu albume ca în fața unui magazin cu dulciuri, însoțit până la casă de magia misterului, pentru a afla ce photocarduri cu membrii trupei urmează să primești din acel ou cu surprize muzical.
Compact discurile le dau fanilor k-popului ce este al lor și fac cinste tuturor celorlalte genuri în egală măsură de apreciate, pentru că astăzi nu mai avem „depeșari versus rockeri”, însă avem un sound electro sortit să dăinuie: ”Memento Mori”, cel mai recent album Depeche Mode. Avem o vacanță de vară interminabilă și pe Miley Cyrus, regina neîncoronată a popului. Avem Iggy Pop cu ”Every Loser” și un fanbase imens când vine vorba de memorabilia classic rock-ului. Avem heavy-thrash metal și ”72 Seasons” scos direct din cuptorul de pâine al studio-ului Metallica. Avem progresiv & eclectic, avem Haken – ”Fauna” și o întreagă zonă de metal de explorat.
Haken sunt o formație engleză de rock/metal progresiv formată în 2007 de Richard Henshall și Ross Jennings, al cărui sound a explodat din prog metalul de pe ”Aquarius” (2010) și ”Visions” (2011), într-un caleidoscop muzical ce cuprinde metal progresiv, elemente de jazz și un melanj jucăuș între un pop electronic catchy & rock’n roll. Odată cu ”Affinity” (2016) și preferatul meu, ”Vector” (2018), trupa londoneză și-a asigurat statutul pe scena actuală de metal modern, iar de când cu ”Virus” (2020) am tot avut nevoie de un vaccin cu câte o doză plină de bucăți muzicale.
Schema de tratament a funcționat cu succes, au trecut 3 ani de când am fost invadați de virus, 3 ani de la ultimul album Haken și suntem puși în fața unui proiect fresh în care ne despărțim de clăparul Diego Tejeida și ne aplecăm urechea către un album ”Fauna” mai puțin tehnic, mai degrabă melodios, fără să uităm însă de sincopele din jazz sau solo-urile de pian.
Fauna este despre natura umană, război, migrație, animale, climă și toate lucrurile mai mult sau mai puțin SF care ne preocupă la momentul actual, printre care robotică & AI. Albumul debutează cu una dintre cele mai devastatoare piese, atât din punct de vedere emoțional – pe Taurus Ross Jennings cântă despre criza cauzată de războiul din Ucraina și face o comparația cu migrația anuală a turmelor de antilope africane și zonele devastate pe care le lasă în urmă: ”We’ll be a million faces, a generation lost/ A path of self destruction; the Taurus runs amok/ Trading greener pastures for silver-tinted suns/ This threat bestowed upon us will only strengthen us.”; cât și din punct de vedere instrumental – regăsim pașii făcuți de cei care pleacă în bătăile ferme de tobe, furtuna de riff-uri și în breakdown-urile furioase.
Pe Nightingale păsările se trezesc, muzica prinde viață și cântul poliritmic & dinamic, însoțit de vocea fermecătoare a lui Ross Jennings însuflețesc albumul ”Fauna”. The Alphabet of Me este hit-ul de care nu știam că avem nevoie, câteva apăsări din partea lui Peter Jones pe clapele „polifonice” & de sintetizator, puțin rap și riff-uri scurte, toate aliniate ca într-un joc de domino, așteptând partea de breakdown să le dărâme. Island in the Clouds, care reprezintă pentru mine inima albumului, atât la propriu, cât și la figurat, încapsulează minutul 36 al albumului, paraphernalia mea plină de linii epice de chitară și versuri cu un mesaj puternic: ”An ocean of a thousand knives/ Ripples through our future lives/ Our best intentions soon backfire/ You picked your bones but never made this right”.
Lovebite este balada de dragoste învelită în pânză de păianjen, ce se face instant remarcată prin snare drum-ul lui Raymond Hearne. Ne face să ne îndrăgostim de refrenul pop și să rămânem pe tot parcursul drumului, fermecați de dansul văduvei negre, pișcați și împroșcați cu venin la auzul celui mai melodic solo de pe album. Elephants Never Forget se prezintă drept o piesă teatrală, care debutează cu elemente specifice rockului progresiv clasic și explodează într-o bucată muzicală heavy, condusă de chitară și cu solo-uri spectaculoase, un melanj muzical delicios și interesant de ascultat. De la ciudățel și grandios ne mutăm atenția către sfârșitul albumului. Eyes of Ebony se află aici pentru a ne liniști, un val calm & liric ne invadează urechile, o stare de visare ni se instalează în corp. O pereche de ochi ne privesc din mijlocul naturii, de pe cel mai înalt & izolat munte, departe de zgomotul orașului și astfel evadăm din nou și din nou apăsând replay.
Căutăm escapismul și avem noroc să asistăm la o reînflorire a compact discului, dar și o punere în lumina reflectoarelor a metalului progresiv. Asistăm cum prima trupă ce abordează acest gen muzical participă la Eurovision Song Contest și ocupă un glorios loc 9 în marea finală – Voyager Australia cu piesa ”Promise”. Suntem părtași la tot ce se întâmplă când votăm, ascultăm și susținem. Și cel mai fain e că avem Haken, avem Voyager, avem progresiv metal, cd-uri și ne putem bucura de cel mai prețios lucru din lume: muzica.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #8, ediția de vară 2023.
