Un personaj devenit hârtie de turnesol pentru profunzimile societății românești postdecembriste: Golanul. Alimentat de haos social și creator de opoziție constantă, circulă prin istoria recentă a ultimilor 30 de ani în general pe nesimțite, dar cu anumite momente în care ajunge la o incandescență radiantă. Iar ceea ce se relevă atunci nu sunt doar microfisurile unui întreg context social și politic. Dar mai ales cum sunt acestea exploatate.
Copilăria.
1990. „Golaniada”
Se născuse iar în Piața Universității pe 22 aprilie 1990. Mult prea timpuriu pentru o țară care deja se declara democratică. Speranțele de libertate bântuiau obosite societatea românească după o revoluție haotică și violentă, încheiată apoteotic cu executarea cuplului ceaușist cu câteva luni înainte. Începuse iar să organizeze proteste pașnice și să enerveze puterea care abia se instala în fruntea guvernului. O conștiință colectivă diversă, dar solidară, construită pe aceleași principii de libertate ca în decembrie 1989. Nu avea încă un nume, dar știa deja că nu vrea iar dictatură în România și învățase să vorbească rapid în lozinci: „Ceaușescu, nu fi trist, Iliescu-i comunist” sau „Iliescu, nu uita, tineretul nu te vrea”. Avea să-i vină botezul public în ședința *CPUN din 24 aprilie 1990.
În momentul în care președintele interimar Ion Iliescu, ajuns peste noapte cel mai puternic om din România, i-a numit „golani” pe protestatarii din Piața Universității, termenul în sine a fost scuturat de toate conotațiile negative și a devenit sinonim cu lupta pentru democrație. Precum insecta prinsă în chihlimbar, instantaneu a ajuns să încapsuleze spiritul mulțimii nemulțumite de o revoluție plătită cu sânge în decembrie 1989 și confiscată rapid de politicieni de aceeași sorginte comunistă. Oamenii își asumă cu mândrie titulatura anti-sistem, „golanul” devine brand de laudă pe care și-l pun în piept. Ajunge să reprezinte un spectru social larg, tineri și bătrâni, muncitorimea dând mâna cu intelectualitatea. Un Eugène Ionesco la Paris se autodeclară „golan academician” și mai multe universități din lume, precum Harvard, Cambridge, Sorbona se declară „Universități de golani” în solidaritate cu studenții din piață.
Golaniada, o emulație socială ce avea să fie cântată, scandată și pusă pe afișe. Sistemul încearcă să tragă iar Cortina de Fier între România și Vest, iar singurul obstacol aflat pe șină este această Golaniadă, deja intrată de sine stătător în dicționarele enciclopedice pe plan internațional. 30.000 de oameni se găseau seara, în zilele de weekend, în Piața Universității, mulți dintre ei cu familii, făcând până noaptea cu rândul în singura zona „liberă de neocomunism” din țară, dar amplasată chiar în inima ei.
Presa lui Ion Iliescu îi terfelește pe manifestanți, dar nu-i mișcă de la kilometrul 0 al democrației. TVR-ul îi prezenta ca fiind „drojdia societății”, punându-le o etichetă legionară, îndemnați de servicii secrete occidentale pentru a răsturna puterea. Golanul se declară apolitic, imposibil de revendicat de vreo grupare politică, mai ales de una extremistă. Acționează astfel pentru că asta vrea. Capabil de un consum de energie uriaș, dispus să facă greva foamei, dar îmbătat de potopul democrației care părea că doar a măturat România. Cu baricade și corturi, imnuri și pancarde, Golanul ajunge să-l enerveze pe Ion Iliescu care se pregătea pentru alegerile din mai împreună cu **FSN.
După ce poliția a descins în forță pe 13 iunie cu indicații de tipul „să intre cu bastoanele în ei”, următoarea zi aproape 10.000 de mineri ajung în București. Golanul abia născut cu câteva luni în urmă continuă să crească sub bâtele, flegmele, înjurăturile și violurile minerului, devenit peste noapte o forță coercitivă a statului sub ghidarea fostei Securități. Golaniada se ciocnește violent cu Mineriada în momentul de maximă vizibilitate a democrației românești pe plan internațional. Iar unda de șoc face înconjurul lumii. Administrația americană sistează acordarea de ajutoare economice și umanitare, marile corporații refuză să investească într-un stat cu orientări ***neocomuniste, iar primirea în Consiliul Europei este amânată. Pe măsură ce imaginile represiunii inundă presa și media internațională, se lasă întunericul peste România, unde mai luminează doar Golanul.
Adolescența.
2006. „Noii golani”
Fusese adoptat din 2006, dar zăcea în anonimat. Iar de atunci voia o nouă șansă de a ieși în evidență și de a mai anima niște inimi de români. Datorită unui context social mai puțin turbulent și restrictiv decât cel în care se născuse și copilărise, își pierduse menirea. Devenise mai dificil să se poziționeze categoric anti și să găsească un numitor comun puternic într-o democrație prezentată de prea mulți cu de toate. Brandul „golan” se diluase. Așa că alege să se pornească iar după antagonistul său care, în ciuda unui trecut public pătat cu sânge, se bucura de o viață liberă. Trebuia să se audă că s-a întors — de data asta și peste Prut.
În 2009 au fost aprinse lumânări de doliu în fața casei lui Ion Iliescu, pentru a comemora victimele Revoluției și Mineriadei. Pe 3 martie, de ziua fostului președinte, Golanul a fost băgat în dubă și amendat pentru „Tulburarea ordinii și liniștii publice”.
În 2006 este înființat grupul de acțiune „Noii golani”, printr-o adopție în brand a golanilor din 1990, de către George Simion – un nume care își va găsi treptat locul în spațiul public. Abil, se reușește continuarea Golaniadei, arborând aceleași caracteristici de puritate cetățenească la membrii grupului: apolitici, patrioți și mânați de conștiință civică.
Vremurile s-au schimbat, dar antagonistul nu: și acești „noi golani” îl au în vizor pe „vechiul” Iliescu, întruchiparea neocomunismului pe două picioare. Și se bate monedă pe un murmur din conștiința publică: să fie tras la răspundere pentru faptele comise. Golanul vrea ca acest murmur să (re)devină un răcnet social. Sunt de așteptat divergențe pe teme cu tentă naționalistă și unionistă, dar e greu să nu fii de acord cu pedepsirea lui Ion Iliescu pentru crimele sale împotriva umanității. Iar Golanul marșează pe această nedreptate.
În 2010, câțiva membri de la „Noii golani” l-au hulit pe Ion Iliescu la Romexpo când acesta își lansa ultima sa carte, pe 10 iunie. Prin discursul său, o întrebare din public a vibrat clar în aer: „Nu crezi că ar trebui să fii la pușcărie în loc să lansezi cărți?” Înainte de a fi scoși din clădire de forțele de ordine, membrii grupului turbulent au apucat să arunce cu bani în Ion Iliescu. Astfel, chiar și cel mai echilibrat om care nu are portul național la îndemână în șifonier, zâmbește și îi oferă Golanului un „Da” complice, măcar de apreciere morală. Mai ales în contextul în care Ion Iliescu a avut un răspuns tras la indigo din iunie 1990 în episodul lansării sale de carte: „Cineva îi trimite și îi folosește ca masă de manevră”. La momentul respectiv erau peste 40 de persoane în „Noii golani”, în frunte cu George Simion, un tânăr de 23 de ani.
Golanul își regăsește dorința imperativă de a fi iar asumat, purtat la piept și scandat – de data asta inclusiv în Republica Moldova. Vrea să-și reia rolul de „megafon al nemulțumirilor” mulțimii, cum potrivit descrie Ruxandra Cesereanu în „Fenomenul Piața Universității”, așa că apasă pe punctele nevralgice ale țesutului social: naționalism și unionism. Învață să devină mobil și adaptabil, fără teritorii pe care să și le asume ca pe o enclavă, precum Piața Universității. Preferă să se strecoare printre fisuri precum apa, așteptând momentele potrivite să înghețe pentru a-și face loc mai bine. Iar fiecare dilatare a Golanului ajunge în presă, media și pe internet, cu amprentă critică sau de apreciere. Își reinventează natura fluidă astfel încât să surprindă constant contrastul ireconciliabil „Noi contra Ei”. Revizuiește principiile și valorile din 1990 ale Parlamentului Golanilor și le transplantează pe un model de protestatar cu potențial de ultraș, care știe să atragă atenția publică, dar să stea și în umbră. Motiv pentru care sloganul „Basarabia e România” (inițial „Basarabia, pământ românesc”) crește în tribune și se revarsă pe nesimțite în spațiul public pe clădiri, garduri, poduri și tricouri sub semnătură anonimă.
În decembrie 2014 i se dă lui George Simion prima interdicție pentru câteva zile de a intra în Republica Moldova, urmând ca în viitorul apropiat să fie prelungită la 5 ani. Reîncepe să fie o emulație socială și pe celălalt mal al Prutului, unde Golanul ajunge incomod atât pentru puterea din epoca lui Vladimir Voronin, cât și, în continuare, a lui Igor Dodon. Se obișnuiește iar cu adunarea maselor și sincronizarea lor într-o singură voce: 200 de tineri purtând măști cu fața lui George Simion profită de o vizită a premierului României, Victor Ponta, la Chișinău, cerându-i acestuia să facă dreptate în cazul activistului român.
Golanul devine cotul dat pe neașteptate care, din om în om, să trezească spiritul patriotic adormit pe-o ureche bleagă — oriunde ar fi românii respectivi. În consecință, dacă ar ajunge și în politică, probabil ar aduna surprinzător de multe voturi. Oare de ce ar fi în stare atunci?
––––––
*Consiliul Provizoriu de Uniune Națională – organism provizoriu pentru conducerea României până au avut loc primele alegeri libere în epoca postdecembristă (9 februarie – 20 mai 1990)
**Alegerile Parlamentare și Prezidențiale aveau loc simultan pe 20 mai 1990. Iliescu împreună cu FSN-ul (Frontul Salvării Naționale) au luat 85% din voturi în ziua care avea să rămână în istorie drept „Duminica orbului”.
***Merită totuși precizat că nu s-au sfiit de această etichetă în China, devenită și mai stridentă după înăbușirea violentă a protestelor studențești din Piața Tiananmen prin intervenția armatei (15 aprilie-4 iunie 1989).
––––––
Ilustrație: Cosmin Iliescu (KFP)
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 1, ediția de toamnă 2021.
