Cei mai mulți dintre noi consideră că știu foarte bine ce este inflația, asociind-o cu creșterea prețurilor. Ca să înțelegem mai bine fenomenul, vom merge în istorie la momentul 1946, atunci când Ungaria, ieșită din cel de-al Doilea Război Mondial, începe să tipărească monedă pentru a plăti salariile și alte cheltuieli curente. Astfel, între august 1945 și iulie 1946, prețurile cresc cu 207% în fiecare zi, ajungându-se la o rată a inflației de 4.190.000.000.000.000.000% pe pengo, moneda națională maghiară de la acea vreme. În tot acest context, moneda Ungariei nu a mai putut fi vreodată salvată: pe 31 iulie 1946, Ungaria adopta forintul la un curs de 400.000.000.000.000.000.000.000.000.000 la 1.
Într-o abordare simplistă, cu toții știm că inflația apare atunci când statele încep să tipărească haotic monedă fără ca aceasta să aibă vreo acoperire reală în bunuri sau servicii. În realitate, mecanismele sunt mult mai complexe. Plecând de la această teorie, ne putem întreba de unde a apărut inflația, în condițiile în care — ceea ce probabil foarte puțini dintre noi știu — singurele țări care în perioada crizei pandemice nu au tipărit bani au fost România și Elveția.
Deloc surprinzător faptul că nu am tipărit bani până la finalul pandemiei, dar nu chiar atât de surprinzător dacă ne gândim că suntem singura țară a planetei care are la conducerea băncii centrale și astăzi singurul guvernator care a prins hiperinflația anilor `90 și, mai mult de atât, tot el a combătut-o cu succes în anii 2000 și pare că este în continuare un first timer: primul care a ridicat dobânzile, ceea ce astăzi fac toate țările, chiar și Banca Angliei.
În aceiași ani 2000, o glumă care ne părea foarte bună spunea că va începe o mare recesiune atunci când chinezii vor începe să mănânce cu lingura. Astăzi, pare că șansele unei crize venite din Asia nu sunt deloc mici pentru că atunci când China va avea o inflație covârșitoare, va scăpa de ea exportând-o pe întreaga planetă oricum puternic afectată de ceea ce până acum nu am mai văzut în istoria piețelor financiare. O inflație globalizată.
Astăzi România are cea mai mare inflație din UE, cu toate că tiparnițele stau pe loc, dar cel mai probabil la finalul acestui an, cele 14 procente de astăzi o să ne pară foarte puțin. Dacă în urmă cu mai puțin de un an reușeam să ne împrumutăm la dobânzi negative — moment în care, dacă am fi continuat să atragem capital până la o expunere de peste 80% din PIB și să turăm motoarele investițiilor, cu siguranță cu toții am fi dormit mai liniștiți — de acum soluția va fi să ne împrumutăm și mai mult, la dobânzi de peste 6 procente și termene din ce în ce mai lungi, pentru că, pe termen scurt, nimeni nu va fi sinucigaș să finanțeze un stat care „va merita” o dobândă de 10%, atât creditorii străini, cât și băncile știind că banii veniți din împrumuturi ajung în pensii și salarii ale sistemului public, creșterile salariale fiind și principalul motor al creșterii inflației care în următorii 5 ani nu va scădea la o valoare mai mică de două cifre.
Cum o creștere economică prea rapidă nu este de dorit, o aterizare perfectă a economiei mondiale ar fi putut fi criza pandemică a ultimilor doi ani, care ar fi frânat lin economia până la cote normale, dar astăzi avem peste 18 trilioane de dolari în diverse valute tipăriți doar în această perioadă, o creștere economică uriașă, bani aruncați din elicopter, companii care — în loc să fie lăsate libere și piața să se autoregleze — au fost salvate de stat și toate astea au generat o inflație pe măsură, părând că guvernanții încă nu au aflat că gravitația funcționează și în economie: cu cât cazi de mai sus, cu atât fracturile vor fi mai multe.
Nu vreau să par mesianic, dar trebuie să ne gândim că în viitorul apropiat Germania, cea care până acum a părut cel mai înțelept copil al UE, fiind și cel mai mare producător de bunuri și servicii al blocului comunitar, va resimți în mod direct inflația generată de Banca Centrală Europeană și o va exporta tuturor.
Dacă tot vorbim despre bătrâni înțelepți, guvernatorul BNR a majorat deja dobânzile și cel mai probabil nu se va opri aici, cu toate că România nu a tipărit bani în pandemie, dar cu toții am avut grijă să importăm inflație odată cu cantitățile imense de bunuri de care nu avem nevoie, cumpărate pentru a impresiona oameni ale căror păreri nu ne interesează.
Peste Ocean, Rezerva Federală pare că încearcă să spele din greșelile ultimilor ani și anunță majorări de dobânzi de până la 4,3% până la finalul anului, ceea ce nu putem afirma și despre Banca Centrală Europeană, care anunță că dobânzile rămân la zero cu toate că inflația în zona euro a atins 7%, ba mai mult de atât, aflăm că tiparnițele de euro vor merge în continuare până în ultimul trimestru al acestui an.
Dacă Statele Unite au înțeles foarte bine că inflația trebuie combătută, deși tipărirea de dolari americani a fost principala cauză, în ultimul ceas Rezerva Federală a anunțat că va majora la fiecare întâlnire cu 0,5 procente dobânda cheie.
Ceea ce ar trebui să înțelegem este că banii nu sunt neapărat tipăriți fizic în imprimerii, mecanismul folosit cel mai frecvent astăzi fiind celebrul Quantitative Easing, mecanism inventat în perioada crizei subprime de Ben Bernanke, președintele FED de la acea vreme. Pe înțelesul tuturor, banca centrală americană cumpără datoria publică a Statelor Unite, achiziționând titluri de stat americane cu bani care nu există, astfel dobânzile scad, injectând lichiditate în piață.
La mijlocul anului 2008, pentru a face rost de lichiditatea necesară salvării sistemului bancar, Rezerva Federală a cumpărat titlurile de stat deținute majoritar de bănci; mai mult de atât, s-au achiziționat produse financiare care aveau ca activ suport ipoteci ale marilor bănci americane, încadrate ca fiind A++ de agențiile de rating, doar că, în realitate, „coșul” avea nu doar 20-30 de ipoteci solvabile, ci si 5 ipoteci subprime, junk sau NINJA.
Strategia a funcționat, doar că 10 ani mai târziu a venit factura și dobânzile au ajuns iar la zero, Rezerva Federală nu mai poate juca și de data aceasta cartea scăderii de dobândă, aceasta fiind deja zero, dobânzile negative nu mai pot fi o soluție, așa că întreaga economie americană își pune astăzi problema cum poți asana din piață toți acești bani, la care se adaugă multe alte miliarde pe care tot ei le-au aruncat în piață cumpărând în cel mai neconcurențial mod obligațiuni ale unor companii private, nu înainte ca însuși președintele FED să cumpere din piața liberă obligațiuni în valoare de un million de dolari la aceleași companii pe care să le vândă ulterior cu prețuri chiar și de două ori mai mari.

De ce FED nu s-a gândit să ridice până acum dobânzile la peste 5 procente și să facă Tapering la zero? De ce o selecție naturală în piețele financiare ar fi o tragedie atât de mare? De ce nimeni nu se uită spre China, o economie închisă, controlată de un partid comunist care nu a oferit vreodată date reale marilor puteri, ba nici măcar propriilor cetățeni?
Răspunsul poate veni din faptul că traderii sunt mereu cu un pas înaintea statului, diferența între inflația americană și dobânzi este mai mică decât diferența dintre inflația europeană și dobânzi, ceea ce determină SUA să cumpere dolari contra euro, piața Forex permițând cumpărarea de valută fără a avea toți banii fizic. Având doar 2%, poți împrumuta euro cu o dobândă mică, astăzi această dobândă este 0%, adică inexistentă. Banii se convertesc în dolari și încasezi câteva procente chiar dacă dolarul nu va crește în același ritm cu moneda unică europeană, traderii mulțumindu-se cu diferența de dobândă pentru că, investind inițial doar 2%, șansele să își dubleze banii sunt reale.
Ca să explicăm în continuare și creșterile spectaculoase ale dolarului în raport cu orice altă monedă trebuie să înțelegem că atunci când diferența dintre moneda cumpărată și cea vândută este foarte mare, speculatorii pieței Forex se vor duce pe moneda cu dobânda mai mare și astfel aceasta se va aprecia.
În dorința de a repara din greșelile trecutului, Statele Unite cresc la fiecare întâlnire a FED cu 0,5 puncte procentuale dobânda cheie, în timp ce Uniunea Europeană declară că va crește în ultimul trimestru cu 0,25 puncte procentuale dobânda cheie. Mult prea puțin, chiar și în contextul unei perioade de liniște, ceea ce nu este cazul acum. Când BCE va începe să ridice dobânzile, moneda unică europeană se va aprecia: până atunci, America rămâne un rai pentru speculatori pentru că tranzacționând USD vs. EUR vei încasa suficiente puncte de SWAP, atâta timp cât piața se duce în direcția dorită și Uniunea Europeană nu pare că se grăbește deloc să schimbe această direcție.
O altă amenințare ce pare să afecteze întreaga planetă, dar mai ales Europa, este stagflația. Ca să înțelegem mai bine fenomenul, atunci când PIB-ul crește și inflația este mai mare decât cea dorită, se pot face compensări și lucrurile să rămână stabile, dar dacă economia se contractă, PIB-ul va scădea, inflația va rămâne aceeași și astfel apare fenomenul de stagflație. Mai departe, inflația va recăpăta un trend crescător, rata șomajului va crește și economia va scădea și mai mult din cauza decalajelor de nerecuperat.
Care este soluția? Scăderea producției industriale, care folosește ca materie primă și o cantitate foarte mică de aur a făcut ca prețul acestuia să scadă, în contextul scăderii cererii, în timp ce putem să bănuim că toate acestea au fost ajutate de Rusia, care în lipsă de altceva a vândut chiar și aur. Deci care va fi refugiul în această recesiune? Pe ce vor paria marii investitori? Eu cu siguranță mizez pe aurul care, deși pare că încearcă timid să sară de 2000 de dolari pe uncie, odată trecut de acest prag se va duce la stele în condițiile în care criza ce urmează va fi una mult mai mare decât precedenta. Ce ne putem dori este ca soluția ieșirii din această recesiune să nu fie aceeași ca cea găsită la finalul Marii Crize Economice din 1929-1933. Un alt război.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.