Cultura se luptă cu fiecare armă pe care o are. Din păcate, armele sunt puține. Totuși, există și un avantaj, acela că încă se ține cont de libera exprimare. De asemenea, datorită internetului, cultura ajunge cu o mai mare ușurință la cei care o apreciază, care vor să o consume. Existau însă vremuri când oamenii de cultură trebuiau să găsească cele mai inedite metode pentru a se exprima, să păcălească „tovarășii”, să își astâmpere cumva setea pentru ceva care le hrănea mintea și sufletul.
De ce am ales să scriu despre o poveste din comunism? Pentru că e relevantă. Pentru că într-o anumită măsură este actuală. Pentru că, din păcate, în continuare, de prea multe ori cultura e marginalizată, arătată cu degetul și, cel mai rău, ignorată. Pentru că cei care acum au acces la cultură, care pot vedea un spectacol de teatru oricând și unde doresc, cei care pot alege ce să citească, cei care nu trebuie să se ascundă când ascultă un anumit tip de muzică să realizeze că a fost nevoie de multă luptă să ajungem în acest punct. O revoluție nu înseamnă doar gloanțe. Înseamnă ieșirea dintr-o stare nepotrivită, indiferent de modalitate.
Nu voi sta să explic care era situația culturii din România înainte de ’89. Vreau însă să spun o poveste despre iubire pentru cultură, despre inteligență și despre… pantomimă în limbi străine. Am stat de vorbă cu Radu Țuculescu care, artist fiind, iubind muzica, teatrul și literatura, a simțit din plin cenzura pe care comunismul a instaurat-o începând cu anul 1971.
Radu Țuculescu este un prozator, dramaturg, traducător, ziarist și regizor de teatru clujean, unul din cei mai prestigioși romancieri ai generației ’80. A fost distins de-a lungul carierei sale cu numeroase premii la nivel național, iar începând cu 2007 a cunoscut un real succes și în afara granițelor. Cărțile sale au fost traduse, până în prezent, în Austria, Franța, Italia, Ungaria, Cehia și Serbia. Totodată, piesa „Grădina de vară sau Hai să-i batem” s-a jucat în premieră în Praga, la Teatrul Orfeus, pe 29 ianuarie 2008, bucurându-se de un succes important la public și critică. Țuculescu mereu a mers împotriva curentului. Absolvent de muzică, a ales să scrie, deși nu a fost agreat de „cei de la litere”. I-au fost interzise romanele și piesele de teatru, dar cu toate acestea a reușit să trăiască pentru cultură și cu ea.
Așadar, povestea este a scriitorului Radu Țuculescu. Student fiind în Cluj-Napoca, își înființase o trupă de teatru, monta, regiza spectacole, uneori și juca, toate acestea în timp ce încerca să scape de cenzura impusă de Partidul Comunist.
„La începutul comunismului, totul era perfect. Puneam în scenă tot ce îmi doream. Prin ’71 însă, tovarășul Ceaușescu a fost în China și a văzut ce înseamnă să faci o nouă revoluție culturală, așa că s-a întors și a aplicat o cenzură îngrozitoare. Primul sector cultural cenzurat a fost teatrul, pentru că teatrul se adresa direct mai multor oameni, putea avea influențe negative asupra maselor, fiindcă sală erau mulți spectatori, din diferite categorii sociale, așa că de teatru le-a fost în primul rând frică, apoi de cinematografe. Abia apoi a venit rândul cărților de proză, de poezie și așa mai departe. Pe vremea aceea, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj erau cel puțin cinci trupe de teatru. Se făcea mult teatru: în română, maghiar, germană. La începutul fiecărui an universitar veneau cei de la cenzură și ne adunau pe toți regizorii pe scenă și ne întrebau ce proiecte aveam cu teatrul studențesc pentru anul universitar respectiv. În ultimul an de studenție (pe vremea aceea se făceau cinci ani), am vrut să pun în scenă Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett. Am avut o discuție uluitoare, ce poate părea neverosimilă, demnă de teatrul absurdului, cu unul dintre cenzori”, povestește Radu Țuculescu.
Redăm discuția, așa cum scriitorul și-o amintește, deși au trecut aproape cinci decenii de atunci.
— Cine este Godot? A întrebat unul dintre cenzori.
— Nu știu cine este, a răspuns sincer tânărul Țuculescu.
— Tovarășe Țuculescu, cum nu știți?!
— Nu știu pentru că nici autorul nu știe, este o piesă absurdă, cu conotații multiple, la fel cum e și viața.
— Nu se poate, tovarășe Țuculescu! Trebuie să știm cine este Godot, cu ce se ocupă, dacă are familie și de ce este așteptat.
— Este o piesă a unui laureat al premiului Nobel.
— Pe noi prea puțin ne interesează, nu aprobăm!
Norocul a fost că tot în primul an de facultate Radu Țuculescu să aibă ideea genială, așa cum chiar el o numește, să înființeze prima trupă de pantomimă din țară.
Radu Țuculescu și Emilia Ghișu într-un spectacol de pantomimă
„Nu făcusem niciodată pantomimă până atunci. Dar am văzut un film extraordinar cu Jean-Louis Barrault, Copiii paradisului, care m-a influențat extraordinar, mi-a dat un impuls și am realizat că pantomima este ceva deosebit. Am înființat prima trupă de pantomimă din țară fără să știu că era prima. Mai erau prin țară mimi care activau singuri, dar trupă nu. Abia apoi a apărut trupa de pantomimă de secția maghiară a Teatrului de Păpuși din Cluj, cu celebra regizoare Kovacs Ildiko. Nu știam atunci că vor urma cenzorii duri. În final am rămas cu trupa de pantomimă, deoarece lor li se părea caraghios pe de o parte și, pe de altă parte, deloc periculos: noi eram cei care se strâmbau pe scenă și nu vorbeau. La un moment dat, când au venit cenzorii, unul dintre ei, despre care am și scris, care era cel mai important dintre ei, nu putea pronunța cuvântul pantomimă. Mereu zicea pantoNimă.
Într-o zi, am riscat și am zis că vrem să punem în scenă un spectacol de pantomimă în limba maghiară, fiindcă aveam invitație la un festival în Budapesta. Am riscat, putea să spună că îmi bat joc de el. În schimb, el m-a felicitat, spunând că este bine să includem și minoritățile. Desigur, între cenzori erau și tipi care nu erau tâmpiți și i-am văzut zâmbind, dar nu l-au contrazis pe șef. La următoarea întâlnire le-am zis că vrem să facem pantomimă în olandeză, fiindcă aveam o invitație la Amsterdam. Ne-a dat acordul să mergem, să vadă că românii pot face pantomimă și în limba olandeză. Știu că pare de teatrul absurdului, dar ăla a fost și încă este, fiindcă absurdul încă este prezent”, își amintește scriitorul.
Radu Țuculescu a scris și numeroase piese de teatru, majoritatea fiind jucate de trupele de studenți. Din păcate, însă, în final, fiindcă deranjau prea mult, acestea au fost interzise.
„Piesele mele de teatru au fost interzise. Erau piese de teatru absurd, gen Ionesco, Beckett și nu existau conflictele inspirate din comunism. Ei nu au fost de acord, așa că nu am mai scris. Abia în 2000 am publicat prima mea carte de teatru”, mărturisește dramaturgul.
Au fost prea mulți care au acceptat cenzura, care au transformat cultura în așa fel încât să să fie pe placul „tovarășilor”, dar Radu Țuculescu nu a fost unul dintre ei. A găsit metode să facă ceea ce iubește după propriile standarde, chiar dacă asta a însemnat să nu mai vorbească. A făcut o mică revoluție de care, poate, la acel moment, tânăr fiind, nici nu și-a dat seama. Așa a fost, în felul său, golan!
–––-
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 1, ediția de toamnă 2021.
