„Acum – să ne trăim viaţa.
Şi toate zilele de azi.”
George C. Dumitru a publicat pînă acum proză scurtă şi romane, iar cele mai recente cărţi ale sale sunt …𝒔̦𝒊 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒛𝒊𝒍𝒆𝒍𝒆 𝒅𝒆 𝒂𝒛𝒊 (Humanitas, colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani) și 𝑭𝒆𝒓𝒊𝒄𝒊𝒓𝒆 (Polirom), volume pe care le recomand din start, un scriitor pe care-l voi citi în continuare.
Fericire e o carte de proză scurtă care adună 10 povestiri interesante, acţiunea cărora are loc aici şi acum. Personajele lui George C. Dumitru au planuri îndrăzneţe, aşteptări mari, imaginaţie bogată, dar realitatea cam dă cu ei de pămînt. Cititorul îi descoperă încetul cu încetul, nu ca-n filme. Mai întîi afli că personajul principal din „Blind date” nu e chiar tînăr, apoi că e slab şi scund, dar cu burtică, e şi urît, şi fricos, şi misogin, apoi mai vedem că e plin de prejudecăţi, dar şi cam prostănac şi fără noroc. Se tot gîndeşte la toate tipurile de femei, cu care nu s-ar duce la întîlnire în nici un caz, toate astea tot aşteptînd-o pe una care întîrzie nepermis de mult, de fapt nu vine deloc (şi-au dat întîlnire pe net şi probabil că femeia a luat-o stînga-mprejur cînd l-a văzut). De multe ori acţiunea e văzută din mai multe unghiuri, de mai multe personaje. În „Cercul vicios” avem o faptă de bullying între copii, la şcoală, despre care avem mai multe puncte de vedere: al copiilor, al profesorului răspunzător cu disciplina, al părinţilor şi al directorului. Adevărul este cel din realitate, filmat pe camere, cel pe care-l ştiu doar copiii, profu’ cu disciplina şi cititorii. Dar copiii au minţit, profu’ a fost dat afară de la şcoală, la ameninţarea cu judecata a mămicii avocate, iar cititorii au rămas cu o proză foarte bună, chiar dacă… amară. În „Roblox” vedem diferenţele uriaşe între generaţiile bunicilor, copiilor lor şi nepoţilor, trei unghiuri de vedere aproape paralele, care nu prea au cum să se întîlnească. Chiar şi fericirea e… prin comparaţie, doar în capul personajului, de fapt.
…𝒔̦𝒊 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒛𝒊𝒍𝒆𝒍𝒆 𝒅𝒆 𝒂𝒛𝒊 e un roman existenţialist scris foarte bine, cu mult talent şi umor (de obicei negru), o poveste de viaţă care te prinde din prima, cu un personaj unic, de neuitat. Emilian, protagonistul, e un tînăr cinic, care locuieşte, chiar şi după absolvirea facultăţii, în acelaşi apartament din Bucureşti cu bunica şi mama, pe care le îngroapă pe rînd („Bunică-mea a locuit mereu cu noi în casă, era acolo cînd am apărut pe lume: deja bătrînă, deja ofilită, deja ţicnită. (…) Bătrîneţea nu o chinuia doar pe ea. Ci şi pe mine, pe mama, pe vecinele din bloc, pe doctorii din spitale şi de pe salvare, care o tratau fără implicare, cu prioritatea acordată unui om aproape dus. (…) nu-mi amintesc mare lucru despre ea, în afară că mirosea urît, acru, a bătrîn, că o enerva pe mama, care se răstea la ea din nimic şi că îmi spunea poveştile alea tîmpite. (…) Cînd a murit, am răsuflat uşurat: scăpasem. La fel a zis şi mama, aproape veselă, aproape fericită, atunci cînd a îngropat-o. (…) Şi uite, acum e mama la rînd, după o viaţă nespectaculoasă trăită lîngă fiul ei nespectaculos în casa în care amîndoi s-au născut, în timpuri diferite. Şi de ea s-a lipit moartea, în acelaşi fel ca de bunica, cu aceleaşi haine strîmte. O strînge în chingile ei fără ca ea să-şi dea seama. Dar semnele sunt clare, pline de speranţă: nu mai are mult”). De serviciu nu are nici un chef, trece din concediu medical în concediu medical, iar cînd mai ajunge şi pe la muncă, face mişto de toţi şi de toate, pînă cînd e nevoit să-şi dea demisia. La fel e şi-n dragoste – nesimţit şi nesuferit, Laura, unica sa ex-iubită, îl urăşte la maximum (şi se răzbună într-un mare fel!). Cînd termină banii pe care-i obţine – prin şantaj – de la mătuşă-sa din Franţa, e nevoit să se angajeze la firma unui fost coleg. Ocazie cu care vedem noi tipuri de corporatişti – piţipoanca proaspăt măritată care-şi laudă mereu proaspătul soţ şi vorbeşte continuu în loc să muncească; tînăra aproape divorţată, care-şi varsă frustrările şi-l face confident pe-un grăsan care-o soarbe din priviri, nerăbdător ca asta să-i cadă cît mai repede în braţe; programatorul, care, ca orice IT-ist, e una cu computerul, asocial, în lumea lui. E o firmă de turism pentru care Emilian scrie textele care nu apar niciunde, fiindcă programatorul ţine secret site-ul la care tot munceşte, aşa că se plicti şi începe să scrie textele în zeflemea, în stilul lui, adică aşa cum gîndeşte. Cam aşa:
„Parisul, scriam, vă așteaptă cu brațele deschise, pregătit, cu negrii lui importați din fostele colonii, să vă agreseze simțul olfactiv și vizual. Cazați-vă în zona Gării de Nord, pentru o privire adâncă în cultura de ghetou și a frizeriilor aferente. Parcați fără grijă, oamenii străzii au și ei nevoie de un acoperiș deasupra capului și mașina voastră va fi mereu prima opțiune. Pentru o experiență exotică cu țiganii din est, care au studiat limba și literatura română în școlile comuniste, vizitați cartierul Montmartre: ei sunt acolo, abia așteaptă să vă fure și apoi să vă certe în gura mare, cu expresii inedite – izvor nesecat de argou, o minunăție. Și nu uitați de mini tururile pe bicicletă din zona Arcului De Triumf: ghidul român, plecat de la sat, cu mușchii formați lucrând pământul altora, abia așteaptă să pedaleze cu simț de răspundere în țara de adopție, să vă arate vouă împrejurimile, în timp ce voi vă lăsați trupurile greoaie în spatele bicicletei cu trei locuri, relaxați. Veți fi încântați de maneaua care se revarsă în vibrații dulci din difuzoarele montate pe fragilele mijloace de transport. Veți avea ocazia de-a fi surprinși de rapsozii țării voastre de baștină ajunși, iată, internaționali. Români, vizitați Parisul! Vă veți simți acasă.
Dubaiul, mai scriam, vă așteaptă și el, vesel și luminos, cu turnurile lui avântate către cer și trenurile ușoare fără șofer, ajunse întotdeauna punctual în stație. Acolo se construiesc cele mai înalte clădiri, cele mai inovatoare stații de metrou, cele mai lungi autostrăzi suspendate, cele mai luxoase mall-uri și fântâni dansatoare, toate cu munca și sudoarea indienilor care își cumpără cu greu, cu ajutorul întregii familii de acasă, până la a treia ramură, viza și dreptul de a lucra pe nimic în altă țară. Dar nu vă îngrijorați! Ei sunt mulțumiți să se sacrifice în brațele progresului, să aveți voi, turiștii, geamurile curate la hoteluri și apartamente, și iarba proaspătă, udată în neștire, și produse exotice în supermarketuri și servire ireproșabilă în restaurante. Nu vă simțiți incomodați de obediența lor și de reflexul de a vă considera stăpâni: este ceva genetic și cum putem noi lupta cu acest fenomen? Nu, nu, îl putem doar constata. Constatați-l, atunci, luați-l ca atare, nu e nici vina lor și nici a voastră că sunt născuți cu mentalitate de sclavi. Acceptați-le condiția și bucurați-vă, până la urmă e în favoarea noastră, a tuturor. Ei se descurcă, s-au descurcat atâta timp, de ce n-ar face-o mai departe?
Germania, tot scriam, plin de draci, iată o țară unde merită să îți vizitezi oricând rudele fugite sau plecate cu acordul autorităților din vremea comunismului, sau mutate după nouăzeci. Doar să vă lăsați copilele nubile acasă în zilele astea, nu vor face decât să întărâte diverși indivizi tineri, refugiați ajunși acolo împotriva dorinței lor, goniți de războaiele de acasă. Va trebui să-i înțelegeți și pe ei, trăiesc vremuri de restriște, au psihicul fragil și unii mai au și o altă cultură. Sunt destui care, când au chef de vreo femeie, o iau și gata. Nu vă supărați pe ei dacă se gândesc să vă înhațe fiica sau nevasta direct de pe stradă, și la ei e tot genetic, și ei s-au născut așa, într-un anumit fel, bărbați slabi de înger, tributari instinctelor, în lupta directă și perpetuă cu ispita. Așa că țineți-vă ispitele acasă și vă puteți plimba prin Germania fără grijă, vrăjiți de eleganța ei nemțească, veche și nouă.
Și tot așa, până m-am plictisit. Le salvam în același folder pe rețea”…
După ce participă la un tîrg de turism la Londra, îşi dă demisia, iar în avion se întîlneşte cu un fost coleg de facultate, care i se plînge că a primit moştenire de la bunicu-so o casă într-un sat de pe lîngă Tulcea, Lunca. Emil îi propune să crească găini şi se mută acolo, după ce închiriază apartamentul său cu trei camere. Dacă la Bucureşti a încercat să-i deschidă ochii studentei din apartamentul de vizavi, aici încearcă să le facă viaţa mai bună asistaţilor social, pleava societăţii, beţivilor satului. Îi adună la el în curte şi le ţine discursuri încurajatoare, că ar trebui să ceară mai mulţi bani de la stat, fac o grevă în faţa primăriei, lipesc afişe. Deşi bătut cu sălbăticie, Investitorul îi pune la punct pe bătăuşii locali, pe primar şi poliţist, şi îi propune să crească şi porci, după care-i face o fermă modernă la marginea satului în care se întoarce – din Italia – fiica bucătăresei de la fermă, o tînără învăţătoare de care se îndrăgosteşte „la prima vedere”, iar cartea se încheie cum nu se poate mai în stilul lui Emilian: peste cei doi îndrăgostiţi intră ajutorul lui de la fermă să-i spună că au început să moară porcii.
Mă bucur mult că mi-au plăcut cărţile lui George C. Dumitru şi vă îndemn şi pe voi să le citiţi. Sunt foarte bune, o să vă distraţi, o să vă bucuraţi şi o să vă facă viaţa mai plăcută!
