La Editura Paralela 45 a apărut o antologie de proză scurtă coordonată de Diana Iepure, „Garderoba”, pe care n-am putut s-o pun în teancul cărților pe care le voi citi cu siguranță, dar care deocamdată își așteaptă rîndul. Asta pentru că am aruncat o privire pe cuprins, apoi prin carte, apoi am citit un text și după aceea n-am mai putut să o abandonez, mai ales că a fost și Campionatul European de Fotbal și e mai greu să citești poezie sau roman între meciuri, iar prozele astea scurte au mers la fix.
Primul text din „Garderoba” e și primul pe care aș fi vrut să-l citesc, fiind scris de Dumitru Crudu, unul din scriitorii mei preferați. Se numește „Șomer pe timpul lui Ion Iliescu” și e despre o cămașă fără guler (căci asta a fost condiția antologatoarei: proza să aibă în centru un obiect – vestimentar sau nu – important pentru tine, care să te obsedeze, de care să nu te poți despărți). Cînd Dmitri Crudu a fost dat afară de la ziarul Monitorul de Brașov, l-a scos în stradă și cel care la care stătea în gazdă, sechestrîndu-i absolut totul, inclusiv hainele, inclusiv mănușile (deși era vară și erau, firește, inutile) și manuscrisele, iar personajul nostru, care își semna textele Dumitru Crudu, se trezește sub cerul subtîmpitoresc doar într-o pereche de blugi și cu cămașa de pe el, fără guler, care-i va folosi și pe post de prosop, și cearșaf, și covor, pe care se iubește cu fata care în scurt timp îl părăsește și, la final, pe post de cîrpă de spălat podeaua, dar asta deja la Chișinău, cînd, lucrînd la postul de Radio Europa Liberă, află că în România a fost vreo trei ani în căutare generală, fiindcă un securist a cîștigat un proces de calomnie (în urma căruia trebuia să fie în pușcărie, dac-ar fi fost prins) despre care el abia acum află (întîmplător) – l-au salvat cele cîteva litere din pașaport (Dmitri), diferite față de numele cu care-și semna articolele în Monitorul de Brașov, cu care fusese dat în urmărire națională (Dumitru), dar și datorită acelei legi a lui Ion Iliescu, care, înainte de alegeri, anunță o amnistie generală („Printre cei amnistiați era și jurnalistul Dumitru Crudu, condamnat la trei ani de închisoare”).
L-am cunoscut pe poetul Dumitru Crudu exact în perioada cînd lucra la Monitorul de Brașov și recunosc atmosfera, orașul, personajele, perfect ilustrate în textul acesta scurt, dar foarte concentrat și plin de energii, stări și trăiri, ca un poem „optzecist”. (Acum cred că antologia va avea un și mai mare succes de vînzări, că personajele din acea perioadă cu siguranță vor căuta cartea – sper că în librării, nu pe la alte personaje din „Șomer pe timpul lui Ion Iliescu”).
Dacă proza lui Dumitru Crudu despre cămașa fără guler se termină cînd aceasta ajunge o cîrpă, și cea de-a doua proză a antologiei GARDEROBA (Paralela 45), „One dress Show” de Ștefania Mihalache, începe cu o cîrpă, care e și protagonista textului. Cîrpa de lustruit pantofii își amintește cum a fost rochie de mireasă, cum a fost aleasă și iubită și prin ce a trecut în timpul nunții, în noaptea nunții și după aceea, pînă a ajuns ce e acum – o cîrpă, borîtă de mire în noaptea nunții, mai apoi urîtă și blestemată de cea care a purtat-o…
„Vesta antiglonț”, textul lui Bogdan Răileanu, e tot despre un fel de cîrpă – e bluza lui Vitalie, cu găurică în piept, de la glontele unui lunetist rus care l-a omorît pe ucraineanul Vitalie, pe frontul din Ucraina. La înmormîntare, părinții lui l-au dat afară pe Ilya, despre care ar fi auzit că Vitalie i-ar fi dat vesta antiglonț prietenului lui, Ilya, și de aceea ar fi murit el, nu celălalt. Ilya vine în apartamentul închiriat de ai lui la București, dar îi roagă pe părinți să-și găsească altă chirie, că are nevoie să stea singur. Proprietarul apartamentului se întoarce în România pentru o operație, așa că din discuțiile cu el, aflăm că n-au avut niciodată veste antiglonț, că Vitalie a fost împușcat de un lunetist rus, iar el e rănit grav la mînă de o grenadă rusească, din care l-au nimerit în braț două schije, în timp ce-l căra în spate pe Vitalie, încercînd să-l salveze… În București Ilya nu încearcă să iasă din istoria asta tragică de război, e neglijent cu el, nu-i pasă că i-a crescut părul pe față, nu are chef de popi, cînd mamă-sa îi cere să se spovedească, poartă bluza lui Vitalie, cu o găurică în piept, unicul martor al celor întîmplate pe cîmpul de luptă („Doi martori, eu și ea, știam ce se întîmplase în ziua aia”).
„Cine merită să fie iubit și cine nu” de Cătălina Bălan e despre rochia pentru sărbătorile de iarnă de la grădiniță, mîndria oricărei fetițe, oarecum aceeași rochie pe toată perioada grădiniței („5 ani de serviciu credincios”), pentru că mamă-sa i-o tot transforma pe prima, mai adăugînd material de la vreun magazin sau altul. Bine, în primul rînd textul ăsta e despre sentimente și stări, începînd de la grădiniță și terminînd cu maturitatea, text în care Cătălina Bălan își pune multe întrebări și răspunde la multe dintre ele.
„Glovo” de Bogdan Munteanu e o proză scurtă cît o nuvelă, despre un programator care-și dă demisia și, să nu se plictisească și să aibă și un alibi pentru că e mereu plecat, îi spune soției (care muncește peste măsură de mult de acasă, dar și primește mult mai mulți bani decît pînă atunci) că s-a angajat la Glovo și se duce să joace toată ziua – zi de zi – table la o sală de jocuri de noroc, fiindcă „tablele sînt cel mai frumos lucru din viața mea”. Iar cînd o întreabă pe soție seara „Ai chef?” e vorba tot de un joc de table, nicidecum de… la ce v-ați gîndit.
Protagonistul lui Vasile Ernu din „Fusta, pestelca și totocii. Mama, frica și rușinea” are 5 ani și vede lumea doar de la brîu în jos. Copilul e foarte dependent de mama sa. După o slujbă la biserica din localitate, iese cu copii și fuge în drum s-o găsească pe mamă-sa. O cunoaște după îmbrăcăminte și mereu îi îmbrățișează picioarele și o ține de fustă. Aleargă spre ea, îi cuprinde picioarele și aude o voce străină: „Vasilică, nu sînt eu mama ta”. Atunci personajul ăsta trăiește o stare pe care n-o va uita niciodată: o combinație între frică, rușine și fîstîceală, o teamă teribilă că și-a pierdut mama și o mare rușine că a confundat-o.
În „Prima dată” de Horia Sibișteanu un tînăr stă în rînd la niște analize. Tot drumul un prieten l-a ținut la telefon, iar acum, cînd se plictisește în rîndul imens, nu-i scrie nici măcar mesaje, cum au convenit. Noroc că rîndul e mare și personajul nostru are pe cine observa. Un băiat care pare sportiv e nervos, îi sună mereu telefonul și, cînd, în sfîrșit, răspunde, se răstește că să înceteze, că nu de la el se aud zgomotele alea de sex sălbatic, că noaptea trecută nici măcar n-a dormit acasă. E prima oară la analize și cînd asistenta îi cere să se dezbrace, se dezbracă pînă la piele, iar fata se sprie și-l dă afară pe… obsedatul sexual cu chiloței de mătase de care nu poartă nici fata…
Personajul principal din „Rochia cu floricele” de Doina Gecse-Borgovan este Claudia, o tînără de 47 de ani, care, după o viață complicată, divorțată de primul soț, despre care doar ea nu știa c-o înșela, își abandonează profesia, după ce-a predat engleza 13 ani, se mută la mamă-sa și e nevoită să-i suporte reproșurile despre cum s-a ratat din toate punctele de vedere, inclusiv financiar. După toate astea în sfîrșit totul se schimbă și chiar radical. Își deschide o librărie, unde întîlnește un băiat foarte fain, cel mai tînăr director de bancă, cititor pasionat, care se îndrăgostește de ea, se mută împreună, se căsătoresc, duc o viață fericită, fără griji, călătoresc, se iubesc. Rochia din titlu e într-o poză din anii ’30 cu bunică-sa și soră-sa, la un bal mascat, și fiindcă Bogdan, soțul, zice că colegii de la bancă vor să facă de revelion un bal mascat, Claudia se hotărăște să-și facă o rochie ca a bunicii. Doar că, fiindcă în ultimele săptămîni nu se simte prea bine, se trezește fiindcă îi e greață, Bogdan insistă să se ducă la un control medical…
„Omul din orașul Uman” de Ivan Pilchin e despre un supraviețuitor al Holocaustului, iar obiectul din centrul acțiunii este cămașa vărgată pe care a purtat-o în lagărul de exterminare Dachau, pe care a păstrat-o în pod, pînă cînd copiii au făcut din ea o traistă în care-și iau mîncarea cînd se duc cu oile…
Obiectul din „Rochia și fustele” de Emanuela Iurkin e rochia de mireasă a bunicii („un model ca o poveste”), pe care Ana n-o mai văzuse din copilărie, iar acum o găsește în casa de vacanță. De aici, gîndul fuge la rochia în care a fost ea mireasă, închiriată, de fapt împrumutată, că n-a plătit nimic pentru ea, fiind a unei rude îndepărtate, care închiria de multă vreme rochia aia. În ziua nunții bunică-sa, care a crescut-o de la cîteva luni, a fost dusă la spital cu salvarea. A fost o serbare groaznică pentru Ana, cum a fost și scurta căsătorie, de care nici nu vrea să-și mai amintească, a ars toate pozele din ziua aia, și ale ei, și cele de la neamuri.
„Șapca” lui Andrei Crăciun e despre o șapcă la care protagonistul de fix 18 ani ține foarte mult („niciodată nu îmi plăcuse mai mult vreun obiect”). O șapcă primită la majorat de la tatăl său, care avusese și el una identică, doar că i-a furat-o un oltean cînd a fost la olimpiada de matematică de la Craiova, tatăl său fiind profesor. Au sărbătorit majoratul în casa părinților de la periferie a unuia din gașca lor de 20 de golani, cu vin, apoi au plecat la discoteca cu striptease, unde s-au bătut de la șapcă cu țăranii de acolo, care nu știau altceva decît să sară la bătaie. Au scăpat doar datorită lui Măru, boxer, care s-a băgat între ei și a făcut față pînă a căzut, cu cuvintele „Nu cad nici de-al dracu’. Nu cad… nu cad!”…
După divorț, Claudia din „Cravata” de Maria Pilchin a rămas singură cu fetița ei de 9 ani și a hotărît să-și cumpere o casă în satul natal, deși era absolventă eminentă a facultății și făcuse și doctoratul. A ochit una veche, dar frumoasă, care o atrăgea într-un mod misterios. Doar că atunci cînd a arvunit-o, i s-au spus povești urîte. Că taică-so, Nicolae Boboc, ar fi lăsat-o gravidă pe-o fată de-a proprietarului acestei case, Nicolae Purice, fată care, pentru că cel care-o lăsase gravidă, Nicolae Boboc, n-a vrut s-o ia de nevastă, a omorît copilul. Abia scăpase de amintirile unei căsnicii ratate că acum începe s-o bîntuie istoria neagră a tatălui ei. Își amintește de viața lui și a lui frate-so, puțin mai mare, care a luptat pentru români în război, iar taică-so pentru URSS, doar pentru că așa le-a venit vremea să fie luați la armată. Textul Mariei Pilchin m-a prins instantaneu și am îndrăgit-o imediat pe Claudia, protagonista, dar, citind pînă la capăt, se pare că „Cravata” e un trunchi dintr-un proiect mult mai ambițios, cu fetița ei, Maria, în rolul principal.
„Șoșonii” de Cristina Hermeziu e o proză poetică despre lumea unei fetițe de grădiniță, care-și dorește foarte mult niște șoșoni cu bot de vulpe, dar care-i par tatălui ei foarte scumpi, așa că mamă-sa îi cumpără mai tîrziu, spunînd că i-a primit cadou de la fabrica la care lucrează. Fetița cu șoșoni cu bot de vulpe vede ce face tatăl ei, ce face mama și se gîndește la vulpea din „Micul prinț”…
Am ajuns la „Pe traseu” de Mircea Pricăjan în ziua cînd naționala de fotbal a României, cu Ianis Hagi în echipă, are meci la Campionatul European. Începe așa: „Ianis, acum speriat cu adevărat, îngrozit”… Dar stați liniștiți, Ianis al lui Mircea Pricăjan e copilul lui Bogdan și Luminița, nu al lui Gică Hagi. Iar personaj principal e Ștefan, care face drumeții pe munți încă din copilărie, acum scoțînd și un ban din asta, căci e ghid montan. Ianis are un pistol cu gaz, care „pare adevărat”, zice puștiul, arătîndu-i-l doar lui Ștefan. Între timp, părinții lui sînt ocupați cu altceva, aici Mircea Pricăjan dovedindu-și calitatea de fin observator al oamenilor și al relațiilor umane. În grupul de patru tineri corporatiști e doar o fată, Eli („grațioasă și conștientă de asta”), și toți băieții (Leo, Marius, Geo) încearcă s-o cucerească, iar ea nu va face greșeala asta – să aleagă, chiar dacă-i place, clar, mai mult de unul dintre ei. Și Bogdan se așează așa ca s-o aibă mereu în vizor și să-i admire posteriorul, iar nevasta sa mai corpolentă e atrasă într-o discuție cu doi dintre tineri. În acel moment copilul îi arată lui Ștefan pistolul, iar Ștefan îl amenință că dacă-l mai vede cu el le spune părinților. După ce urcă Creasta Cocoșului, Ștefan se retrage în locul său secret, unde se simte cel mai bine, de unde admiră, încîntat, dealurile Ucrainei invadate de armata putinistă. La un moment dat simte că e cineva pe-aproape și-l vede pe copil împușcînd în gol… Dragă Ianis Hagi, să nu faci precum Ianis al lui Mircea, țintește cadrul porții, dar evită portarul, altfel se înfurie antrenorul și pățești ca Ianis al Luminiței.
Arcadia Solum povestește în „Extravaganțe” despre obiectele vestimentare la care a visat din copilărie pînă acum. La 10 ani a fost convinsă că va cuceri un oraș ostil în care abia se mutaseră cu o pereche de pantaloni scurți roșii, dar a aflat de la taică-so că „haina nu-l face pe om, ci invers”. În clasa a unsprezecea spera să-și cucerească un coleg cu o pereche de blugi, iar taică-so i-a dăruit o pianină pe care nu avea cum s-o care la școală și oricum nu l-ar fi impresionat pe băiat cu Marșul măgarilor, „singura partitură pe care am interpretat-o magistral vreodată”. Blugi și-a cumpărat mult mai tîrziu, cînd a învățat singură să-și croiască hainele la care înainte visa și asta datorită tatălui (asta nu mai spune Arcadia Solum, da’ o spun io), care nu i-a adus pește, ci a învățat-o să pescuiască.
Am citit „Șorturile roșii ale lui Fabian” de Iulian Fruntașu exact de ziua lui Iulian Fruntașu. Proza începe cu relația omului cu orașele prin care a fost, pentru că de multe ori „ajungem să proiectăm asupra orașelor sentimentele, reușitele sau eșecurile individuale”. Protagonistul prozei e un funcționar al unei organizații internaționale umanitare, născut în URSS („o țară inexistentă”), cetățean al R. Moldova („un stat fără viitor din cauza corupției și a incompetenței gevernalizate”), care zboară din Viena spre Sarajevo, unde îl așteaptă un Zoran supraponderal cu o foaie de A4 în mîini, transpirat de parcă ar fi ținut o piatră funerară. Locuiește în Srebrenica, unde-l întîlnește pe Fabian Kurz, șeful Oficiului organizației. Fabian e cam arogant și are o părere foarte proastă despre balcanici, pe care-i crede niște fiare violente, ceea ce a creat o barieră între Misiune și localnici. Iar al nostru basa își face treaba excelent, vorbește sîrba și se înțelege bine cu localnicii, chiar dacă nu prea respectă legile organizației. Oricum, e în lumea lui, cu gîndurile lui („dragostea, sursa tuturor nefericirilor umane”, „cu timpul, am început să înțeleg că un whisky bun și o carte interesantă sînt preferabile sexului cu vreo femeie avînd așteptări postcoitale exagerate”, „în orice țăran e ascuns cîte un Țuțea!”). Sîrbii îl respectă, iar la o beție i-au mărturisit că pe el o să-l lase să scape, iar pe Fabian îl vor omorî. La întrebarea de ce, doar nu le-a făcut nimic rău, răspunsul a fost… halucinant: „Cum să alerge în fața noastră în șorturi?! Roșii?! Prin oraș?! În fața femeilor și copiilor?!” Relația cu localnicii îl pune pe gînduri pe al nostru, care își amintește de sălbăticia sîrbilor în războiul iugoslav și de vinovăția bosniacilor, care au folosit populația pașnică drept scut uman, iar ajutoarele umanitare erau furate de militarii lor, care au făcut și grupuri organizate de prostituție (teme despre care scrie și Radu Pavel Gheo, în legătură cu același război). Un text excelent despre războaiele iugoslave văzute din interior, dar și despre cum un detaliu, un mărunțiș, cum ar fi șortul roșu din titlu, te pot pune în cel mai mare pericol, unul mortal. De altfel, cele mai noi cărți ale poetului și istoricului Iulian Fruntașu sînt de proză scurtă. Le recomand cu încredere!
Acțiunea din „Sterilizare” de Georgiana Sârbu are loc la spitalul Municipal din București, adică la cel mai important spital de urgență din țară. Cînd doctorița de gardă, Nora Tavitian, simte că dacă nu fumează o țigară moare, apare o brunețică uscată cu un copil cu „cel mai murdar tricou din istoria tricourilor murdare”, dar care o impresionează, spre surprinderea asistentelor. Femeia are 30 de ani și încă șapte copii, în afară de ăsta, iar acum e bătută măr de „al meu”, fătul este mort, așa cum i s-a mai întîmplat o dată, după o experiență similară. Doctorul se hotărăște s-o ajute și după muncă îi face un chiuretaj, dar și o… (vezi titlul)…
Protagonista din „Geaca de fîș” de Anda Vahnovan se hotărăște să mai încerce o dată să învețe să schieze, cum au tot îndemnat-o părinții. E căsătorită, are trei copii, nu e o puștoaică, își cumpără o superbă geacă mov de schi plus o pereche de pantaloni de aceeași culoare, încearcă, dar cade, își șterge nasul de geaca mov și simte o durere & tristețe inexplicabile. Se gîndește de ce și-și dă seama că și prezentul nu-i tocmai roz și că gata, n-o să mai încerce să schieze niciodată, dar tristețea e din trecut, cînd se ștergea, de ciudă, de-o geacă de fîș turcesc, pentru că băiatul la care ținea și pentru care jertfea ultimele rezerve de mîncare ale familiei, de fapt o iubea pe alta, cînd, ca să-și termine referatul, a rupt cîteva pagini din biblioteca publică și a fost prinsă, cînd a avut un blocaj la școală și a luat notă mică și cînd a rămas fără ultimii bani ai părinților. Uite așa un gest din prezent îți poate trezi amintiri pe care le credeai uitate pentru totdeauna…
În „Misericorde” de Adrian Jicu avem o poveste de dragoste. Alex, chiar și după un incendiu din care abia iese, pierzîndu-și cunoștința, nu uită de o pereche de pantofi verzi de femeie. Îi cere și imediat după ce e scos din flăcări, de la pompieri, dar și după ce-și revine, pe patul de spital. E IT-ist, are 30 de ani, și după o relație dezamăgitoare a hotărît să nu se căsătorească. Dar la un team building are o relație cu o fată perfectă, la prima vedere, petrec o noapte împreună, iar dimineața găsește doar acești pantofi, pe care i-a lăsat fata, dîndu-i „papucii” și la propriu, și la figurat.
Acțiunea din „Scurte din piele și pufoaice” de Paula Erizanu are loc în trenul Chișinău-București și e, de fapt, monologul unei bătrîne, care-și povestește viața, așa cum se întîmplă de obicei între necunoscuți în trenuri. De cînd a căzut imperiul sovietic, cînd a născut, apoi cum a adus chestii din Leningrad, apoi geci din piele din Istanbul și pufoaice din Pekin, pe care le vindea mai scump la Chișinău. Despre bunicul ei, care a murit pe lîngă Japonia și despre războiul din Ucraina, pînă își dă seama că toată lumea doarme…
Obiectul din „După cutremur” de Marius Chivu sînt ciorapii unchiului unui tînăr, Alexandru, care a prins un cutremur foarte puternic în Nepal. Prietenul lui are treabă în hotel, așa că rămîne el cu două fete, care-l invită la ele să fumeze iarbă, apoi se întîmplă ce vă așteptați, o partidă fumată de sex în grup. Vorbirea directă e în engleză, fetele fiind americane, iar băiatul – român. E o întrebare dacă e în regulă – sau nu – să folosești atîtea expresii într-o limbă străină (engleză, de data asta) într-o proză ro, ceea ce-mi amintește de perioada realismului socialist din RSSM, cînd se foloseau multe rusisme în textele literare din aceleași motive, pentru că unele personaje nu erau de limbă română, ci străini (atunci ruși, acum, iată, americani) și era vorba de exact aceeași discuție…
Protagonista din „Discoteca” de Diana Iepure e Maria, o studentă la Litere („poate doar un tînăr întors acasă după doi ani de armată la capătul lumii e capabil să înțeleagă o fată care învață la Litere”), care tot încearcă să-și facă viața mai frumoasă, alături de o colegă și prietenă de-a ei. Se plimbă prin orașul studenției, Chișinău, se duc la mare în Ucraina, apoi, invitate de o altă fată, la discoteca de la Politehnică. Dar, orice ar face, simte mai mult vinovăție decît plăcere și, în final, chiar umilință, deși nu era, nici pe departe, cazul. Diana Iepure descrie foarte exact atmosfera din Chișinăul anilor de după căderea URSS, perioadă în care am fost și eu student, tot la Filologie, tot la Chișinău – cu administratorii dubioși, babetele turbate de la intrarea în cămine, cu regulile de armată din cămine, cu intrările secrete în cămine, cu discoteci bizare și studenți dezorientați.
Proza mea, „Capacochelarii”, e din romanul care cuprinde și întîmplările – reale – din librărie, la care vă distrați pe pagina mea de facebook și le tot cereți între coperte (în fine, deja am mai lucrat la ea, dar asta e, varianta finală va fi doar în carte). Romanul cu poetul librar Vanculovski, care deocamdată are două titluri provizorii – „Coșmar de librar” și „Librărie cu ușile deschise”.
„Pulovărul roșu” de Gelu Diaconu e despre copilăria din Ferentari în timpul ceaușismului (anii ’70-’80), despre zeul fotbal și mai ales despre lipsa varietății hainelor, ceea ce nu-i deranja absolut deloc pe copiii de atunci. Cînd a primit de la un văr mai mare un pulovăr roșu, cu gulerul pe gît, l-a purtat pînă la destrămare, cum se întîmpla și în cazul celorlalte haine, de altfel. Numai la sfîrșitul clasei a VII-a, după ce a luat premiul I și văru-so l-a mai scos prin centru, a picat pe gînduri, inclusiv în legătură cu vestimentația, căci a observat că pe bulevardele centrale bucureștene oamenii se îmbracă altfel decît în cartierul Ferentari – și bărbații, și, mai ales, femeile („Cert este că nu puteai ieși în lume ca pe maidan”). La cît de amănunțit povestește despre schimbarea modei în perioada aia – și cea masculină, și cea feminină, și atunci, și acum, e chiar de mirare că Gelu Diaconu n-a ajuns stilist vestimentar, istoric al modei sau critic de modă.
„Apar în această antologie o mulțime de haine: noi și vechi, păstrate cu grijă, purtate până au devenit cârpe, rochii de zi și de seară, extravagante și banale, din stofe deosebite, absolut superbe, rochițe de grădiniță și fuste de atlas. Apoi mai găsiți o cămașă de alăptat și una bărbătească, fără guler, o vestă antiglonț, o cămașă vărgată a unui deținut de la Dachau, un costum galben de livrator Glovo, un body din mătase neagră și o cravată verde, o geacă mov, o pereche de pantofi de damă, cu toc ascuțit, de zece, pufoaice, echipamente montane, o pălăriuță dhaka topi, niște ciorapi Burberry cu găuri, o pereche de pantaloni scurți, tot felul de blugi și un pulover roșu, dar și pălării, șepci, niște șoșoni cu bot de vulpe, un inel cu moldavit, ochelari, chiar capacul obiectivului unui aparat de fotografiat. Toate sunt legate de cele mai diverse aspecte ale vieții: relații interumane, politică, istorie, antropologie. Părtașe la suferință, dar și la bucurii, haine salvatoare și haine care îți pun viața în pericol, sunt parte a identității noastre”, concluzionează scriitoarea Diana Iepure, care a adunat și îngrijit această antologie frumoasă și interesantă, numai bună de luat acum în vacanță, dar după ce-o citiți să n-o lăsați în țările (și mai) calde, sînt texte și autori de care o să vi se facă dor și mai încolo, mult după ce veți termina de citit cartea. Lectură plăcută!
Fotografii de Mihail Vakulovski.
