Bogdan Suceavă este un prozator foarte bun care în ultima vreme a publicat o carte de poezie și două eseuri, cel despre Ion Barbu – „Adîncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund” – fiind ce s-a scris vreodată mai bun și mai interesant despre poetul matematician, lectură obligatorie pentru profesorii de literatură și pentru cititorii care vor să-l înțeleagă de-adevăratelea pe Ion Barbu (care a trebuit să aștepte să apară un profesor de matematică la o universitate din SUA pentru a fi prins în formula asta perfectă).
În „Furtuna barocă. Poemul unei epoci”, publicat în aceeași colecție a Editurii Polirom, Idei & confesiuni, Bogdan Suceavă pariază – și reușește – să scrie o carte pe care n-ar putea s-o facă un robot, oricît de AI ar fi acesta (sugerează asta pe finalul cărții). De aceea pune mult suflet, vorbește despre timp și poezie și mizează pe stil, pe imprevizibilitate, surpriză, creativitate, strălucire. Combină idei științifice, filozofice, istorice, culturale cu chestii normale, banale, fiziologice, oameni de știință și conducători de oști, istorici și personaje istorice, poeți și războinici. Tycho Brache nu are dreptul să se ducă la WC în timpul unei întîlniri cu regele Rudolf, rege care se scarpină „în cele mai secrete părți ale trupului său”. Tema principală a cărții e, firește, barocul, dar barocul văzut (de) aici și acum, din mileniul III, foarte importantă fiind „capacitatea de a răspunde lui Bach prin emoții de veac XXI”. Și Bogdan Suceavă reușește să scrie în mai multe stiluri, să le schimbe imediat și să le domine & controleze exemplar, metamorfoza și opulența fiind caracteristicele de bază ale barocului, de altfel. Autorul își vede eseul ca pe un poem, cartea putînd fi citită și ca roman sau, cum l-au clasificat cei de la editură – eseu.
Prozatorul și matematicianul Bogdan Suceavă construiește pentru cartea sa un schelet din operele secolului al XVII-lea, cînd strălucește barocul, și din războaiele din acea perioadă, care distrug, dar și explică cum a fost posibil ca în acea perioadă să apară acele opere științifice și literare, despre cărțile și autorii lor, dar și dorința, aparent inexplicabilă, de a construi catedrale, de exemplu, pe fondul războiului de 30 de ani.
Tycho Brache a murit dintr-un motiv stupid – s-a îmbolnăvit după „banchetul regal dat de Majestatea Sa Rudolf, (în) seara fatidică în care nimeni nu putuse să se ridice de la masă, ca să iasă și să se ușureze, așa cum cere natura omului. Și apoi febră, suferință, arderi și chin”. Dar a lăsat după el rezultatele muncii sale de astronom și matematician: „pe masa de lucru i-au rămas toate acele note impecabil orînduite în care se ascundea taina cerului, un catalog cu măsurători și numere impecabil aliniate, o armonie a proporțiilor care ducea nu către virtuțile sufletului, ci către echilibrul tangibil și omenește calculabil al cosmosului. Toate sînt legate, a spus în ultimele lui clipe, adică toate ale cerului cu toate ale muzicii și ale corpului omenesc, toate trebuie privite dintr-o dată, ca și cum toate timpurile ar exista simultan, splendidă convergență a tuturor traiectoriilor posibile prin materie și timp, ca și cum în metrica odei ai putea îngemăna accentele, preschimbînd în dans purpura clipei. Privește basoreliefurile acestei catedrale, măști fantaste peste chipuri febrile, timpul reverberînd din piatră, rostogolindu-se spre ochiul tău, gloria lumii curgînd din marca tăcerii. Și tot pe masa lui Tycho se mai afla ceva, ultima respirație a celei mai răspîndite cărți a evului mediu, un exemplar mult uzitat al Etimologiilor lui Isidor din Sevilla, cea mai plină de greșeli carte spre care istoria a comis reverențe, deși vremea lui Tycho era cea dintîi în care cineva ar putea evita piromania simfonică pe care o invită enciclopedismul. Cum de a fost posibil ca o singură carte să conțină așa de multe elaborări superficiale? se întrebase Tycho la un moment dat, mult înainte de tragedie. Ca să-și scrie Etimologiile, Isidor a colectat informația pe un fel de fișe, numite schedae, pe care uneori mai schimba cîte ceva, alteori nu, le lăsa cum au ieșit din prima mînă, Domnul va alege ce o fi adevărat de ce nu. Partea demnă de lament i se părea lui Tycho că Isidor nu pricepea ce colecta, că aduna din pubela erei romane lucruri despre care n-avea habar, îngrămădindu-le într-un catastif pe care nu și l-ar fi imaginat vreodată reverberînd peste veacuri. Oare și-a imaginat Isidor, din adîncul erei vizigote, ce va urma? A inclus în Etimologii definiții pe care nu le-a înțeles, trunchiate, incorecte, unele de-a dreptul inepte, moștenire decăzută a unor vremuri cînd se pricepea mai mult, reflecția erelor lucide prin prisma orbirii. De atunci, ucigașa noapte a spiritului trecuse peste Europa, ștergînd regate, amintiri, coroane și prejudecăți, iar Etimologiile rămîneau dovada cea mai elocventă că pentru certitudinile unor anumite veacuri nu există speranță”.
Notele lui Tycho au rămas, spre studiere, la Johannes Kepler, matematician, astronom și naturalist german. Ce ținea în raft Johannes Kepler, se întreabă Bogdan Suceavă. Avea cartea lui Giordano Bruno, cea pentru care a fost ars pe rug. Opul lui François Viete. Tot atunci a apărut cartea lui William Gilbert, intitulată De Magnete, Magneticisque Corporibus, et de Magno Magnete Tellure, dar și El ingenioso hidalgo don Quixote de la Mancha de Cervantes. Johannes Kepler a publicat lucrarea Epitome Astronomiae Copernicanae. În cealaltă parte a Europiei Vitsentzos Kornaros a scris în dialectul cretan al limbii grecești poemul Erotokrios, iar Francis Bacon pregătea Novum Organum. „Nu putem trece mai departe fără a aminti că pe 23 aprilie 1616 s-a stins William Shakespeare, autor a 39 de piese și 154 de sonete, alături de alte scrieri”. Galileo a publicat Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo, pentru care l-au forțat la arest la domiciliu pînă la moarte, poruncind autorul să-și retragă teoriile, iar cartea să fie arsă (noroc că fusese deja tradusă în latină). Evangelista Torricelli inventează barometrul, destinat să măsoare presiunea atmosferică, demonstrînd că aerul are greutate. Molière debutează cu Le Médicin volant. Thomas Browne publică Pseudoxia Epidemica. Apoi se joacă Tartuffe ou L‘Imposteur de Molière și Alexandre le Grand de Jean Racine. Isaac Newton publică Philosophia Naturalis Principia Mathematica, „poate cel mai inteligent act al speciei umane produs vreodată”. Nicolas Sanson d‘Abbeville publică Geographia sacra ex Veteri et Novo Testamento desumta, et in tabulas quator. „În vremea aceea, Antonio Vivaldi a desăvîrșit lucrarea sa Le quattro stagioni, și nu am putea uita să amintim aici că din aceeași perioadă datează și concertele pentru 12 viori La stravaganza și L‘estero armonico, numai bune pentru a completa înțelegerea omenească a cosmosului”. Cam acesta este raftul secolului în carea strălucit barocul.
Întrebarea despre ce ținea în raft Johannes Kepler mi-a amintit de o postare de-a mea pe facebook a unei fotografii cu biblioteca lui Pessoa, iar Bogdan m-a întrebat ce cărți are Pessoa pe rafturi. Dar și de amanta țigancă a lui Safran din „Totul este iluminat” de Jonathan Safran Foer, care, aflînd că acesta e însurat de părinți, l-a întrebat doar atît: „Cum îți aranjezi tu cărțile?” (și nu, nu e vorba de cărți de joc): „N-a spus: Tu ai să te căsătorești. Și n-a spus: Eu am să mă omor. Ci numai: Cum îți aranjezi tu cărțile?”
Dar, pe lîngă raftul cu cărți importante din acea perioadă, Bogdan Suceavă ține să amintească & înșire și nenumăratele războaie și cruciade din perioada aia – cu date cu tot, asta pentru că, zice Bogdan Suceavă, „nu se poate înțelege ce scrie Descartes dacă nu iei la rînd toate bătăliile din epocă și nu analizezi ce rezultă din toate aceste tragedii numerice. Fără să listezi toate bătăliile de atunci nu poți pricepe Discursul asupra metodei. Orice formă de luciditate e expresia cea mai înaltă a vremii sale”.
Dar istoria morții pălește în fața descoperirilor științifice. În ciuda acelor războaie, unii visau la catedrale. Apoi, „Toate acestea se petreceau în perioada cînd toată lumea știa ce înseamnă semnătura PPR pe tablouri, adică semnătura magistrului Peter Paul Rubens, al cărui nume înseamnă baroc, și care a demonstrat că formele nu au cum să fie vreodată excesive, ci de vină sîntem numai noi, atunci cînd ochiul nostru nu e pregătit pentru îngăduință”. „E interesant că dacă privești palatele în stil baroc, toate au aura aceasta dreptunghiulară, în vădit contrast cu decorațiile fractalice, exuberante, de europenitate tropicală, cum nu au nici florile din sudul Pacificului, unde e cea mai frumoasă lumină din univers (asupra acestei nuanțe a strălucii Gauguin va avea mai tîrziu dreptate), și atunci de ce acest contrast? Ei bine, fațadele baroc sînt totul, pentru că ele descriu subtil cadrul dat al Creației, iar prin puterea și voia măritului Domn Dumnezeu, Creator știut și nevăzut al celor toate, înlăuntrul spațiului dat se dezvoltă și e posibilă frumusețea. Asta e ideea palatelor de stil baroc”. „Furtuna barocă. Poemul unei epoci” e și o carte despre sine și cunoașterea sinelui, despre suflet, despre timp și timpul care (nu) ni s-a dat, despre legile universului, despre materializarea obsesiilor, despre om și despre ce mai e omul acum, în epoca AI-ului.
Așa cum prozatorul Bogdan Suceavă mai scrie și cîte un eseu atît de ingenios și erudit, recomand și cititorilor de proză și poezie să mai citească din cînd în cînd și cîte o altfel de carte – cîte o astfel de carte, chiar dacă asta te scoate din starea de confort.
Bogdan Suceavă, „Furtuna barocă. Poemul unei epoci”, Polirom, 2024
Fotografii de Mihail Vakulovski
