Anger is the energy Mother Nature gives us as little kids to stand forward on our own behalf and say I matter. The difference between the healthy energy of anger and the hurtful energy of emotional and physical violence is that anger respects boundaries. Standing forward on your own behalf does not invade anyone else’s boundaries.
(Joann Peterson)
Un copil de 5 ani strânge din dinți și din ochi, aproape că rage și pumnișorii lui devin gata de a lovi cea mai apropiată suprafață. Alt copil, tot cu pumnii strânși și contracturi musculare în trupul mic, se ridică de pe scăunel, merge cu pas apăsat până în celălalt capăt al încăperii și își zgândărește niște bubițe de pe picioare până iese sângele. Eu sunt la capătul celălalt al relației, sunt adultul care stă și privește, respiră conștient și încearcă să conțină aceste emoții deloc confortabile ale copiilor. Dar ce să vezi, nici mie nu îmi e deloc confortabil. Simt că pierd controlul și am senzația că dacă s-a ajuns până aici, înseamnă că nu am făcut bine, că am eșuat lamentabil și în această relație, unde se aștepta de la mine să fiu modelul de comportament profesionist, ca la carte.
Toate acestea îmi trec rapid prin minte, în fracțiuni de secundă, căci nu am timp de ele. Rămâne în mine senzația viscerală de dezamăgire de sine, dar eu, cu tot cu senzație, mă întorc acolo, în relația vie din cabinet, și nu mai fug. Sunt adultul, chiar dacă în mine se zbate și-un copil interior speriat la culme de furia copilului real din fața mea.
De câte ori am avut momente ca cele de mai sus, recunosc că nu m-a ajutat niciuna dintre informațiile adunate de prin cărțile de specialitate. Mare parte din anii de muncă mâniile lor m-au ocolit, iar copiii ce mi-au trecut pragul au fost cooperanți, cuminți, docili. Dar de când au început să apară în viața mea, m-au zguduit din temelii și m-au provocat să vin acasă și să-mi fac temele privind propria relație cu furia.
Am fost un copil deopotrivă pretențios și pofticios. Nu-mi trebuiau mâncărurile propuse de mama mea, dar râvneam cu poftă către ce nu era nici prin cămară, nici prin frigider. Mâncărurile mele preferate erau cartofii prăjiți cubulețe (avea mama un ceaun din fontă și un mod unic de a tăia cartofii cuburi, nu felii) și pizza. Vorba vine, „pizza”, prin `94 o vedeam doar la televizor. Dar găsise mama o rețetă și o adapta la posibilitățile perioadei de tranziție prin care treceam. Într-o zi de vară, i-am zis mamei că vreau pizza, iar ea, din varii motive pe care nu mi le mai amintesc, mi-a spus că nu îmi face. Am uitat multe lucruri din copilăria mea, dar nu am uitat furia care a pus stăpânire pe mine atunci și tot ce a urmat după aceea. Foarte pe scurt, am rămas singură acasă și m-am apucat să scriu peste tot „Vreau pizza!”. Pe pereți, pe uși, pe parchet, pe mușamaua de pe masa din bucătărie. Evident că am uitat și ce s-a întâmplat când au venit ai mei acasă, dar ceva îmi spune că nu am mâncat pizza în acea zi.
Relația mea cu propria furie nu a fost deloc una sănătoasă. Aproape că aș spune că nu a existat, din moment ce mare parte a vieții am refuzat, bineînțeles că lipsită de conștiență, să o privesc. Am fost un copil cuminte spre foarte cuminte, cu accese de rebeliune potolite aproape instantaneu de figurile de autoritate. Înghițirea furiei și suprimarea acesteia s-au manifestat și încă se manifestă în forme dificil de metabolizat pentru mine. Cel mai mult mă înfurie nedreptatea, trădarea și invadarea limitelor personale — deloc surprinzător, sunt motivele ce stau în spatele furiei celor mai mulți copii.
Ce este și de ce este furia?
Este sau nu este furia o emoție primară? Conform lui Brené Brown (în lucrarea complexă dedicată limbajului emoțiilor, ”Atlas of the Heart”), peste 91% dintre studii spun că furia este una dintre emoțiile primare, alături de tristețe, fericire, frică, uimire și dezgust. Chiar și materialele didactice, jucăriile și jocurile pe care le găsim disponibile pentru copii le includ ca fiind cele mai importante emoții. Cu toate acestea, există multe dezbateri legate de furie ca emoție primară. În ultimele două decenii, cercetările arată tot mai clar că furia nu vine niciodată singură, că în spatele ei sau alături de ea stau și așteaptă să fie văzute și înțelese alte emoții, deseori mult mai greu de identificat și numit, cum ar fi trădarea, frica, tristețea profundă, nedreptatea, vina, vulnerabilitatea. Devine din ce în ce mai util să ne întrebăm spre ce anume indică furia atunci când ea apare, de vreme ce este mereu însoțită.
Pe termen scurt, furia poate fi o formă de rebeliune utilă care ne poate orienta privirea spre alte emoții ce au nevoie să fie simțite și integrate de propriul nostru psihic. Ea apare ca răspuns la perceperea unei amenințări și se manifestă ca o apărare clară a limitelor personale. Gabor Maté spune în noua lui carte, „Mitul normalității”, că „furia sănătoasă este un răspuns de moment, nu o fiară pe care o ținem în pivniță, hrănind-o cu rușine sau cu narațiuni autojustificatoare. Ea este situațională, iar durata sa este limitată: apare atunci când este nevoie, își îndeplinește sarcina de a respinge amenințarea și apoi se calmează. Nu se transformă nici într-o experiență de care să ne temem și pe care să o detestăm, nici într-o sursă cronică de iritare.”
Brené Brown spune că, dincolo de a fi catalogată ca emoție primară sau secundară – indicator pentru alte emoții ascunse, despre furie se știu clar următoarele lucruri, de real folos atunci când ne confruntăm cu ea:
- Furia maschează de cele mai multe ori emoții mai greu de numit și/sau de trăit;
- Asemenea unei luminițe de la bordul mașinii, care ne indică să tragem pe dreapta și să verificăm cum stau lucrurile, furia este un indicator emoțional eficient care ne spune să tragem pe dreapta și să verificăm starea de fapt;
- Ca răspuns la experimentarea nedreptății, durerii sau luptei, furia poate fi un catalizator puternic pentru schimbare.
Furia ca modalitate de întregire și vindecare
„Văd că ești furios, te înțeleg și sunt aici.” Această scurtă frază, spusă într-un moment de profundă pace și aliniere cu propriul meu centru, a ajutat de câteva ori copiii să devină conștienți de ceea ce se întâmplă cu ei, să revină din manifestările atât de greu de dus ale furiei agresive. Mulți copii au dificultăți de manifestare și integrare a furiei pentru că pur și simplu nu li se permite să fie furioși. „Ce probleme să aibă el la vârsta asta?”, „Eu le dau tot ce își pot dori, ei trebuie doar să se ocupe de treaba lor de copii”, „Potolește-te odată, ți-am spus să fii cuminte” sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am auzit în ultima vreme din partea părinților către copiii lor sau către mine.
Cele două modalități toxice de manifestare a furiei care duc, în timp, la instalarea bolilor, sunt:
- Reprimarea (lipsa descărcării furiei în exterior și orientarea inconștientă către propriul psihic;
- Acting-out-ul (alternarea dintre suprimarea eliberării furiei și descărcarea neregulată și exagerată a acesteia).
Deseori, copiii ajung să-și reprime furia pentru că le e teamă de pierderea relației de atașament față de părinții pe care îi iubesc și de care depind. Însă reprimarea furiei reprezintă un factor major de risc pentru instalarea bolilor pentru că duce la creșterea stresului fiziologic în organism. Nimeni nu își dorește boli nici pentru sine, nici pentru cei apropiați, dar cu toate acestea, continuăm să reprimăm fără să ne dăm seama de costuri.
Probabil că cei mai mulți dintre noi operăm dominant cu una dintre cele două modalități și nu ne este deloc ușor. Astfel că nici copiilor pe care îi creștem sau îi educăm nu le e ușor să învețe să trăiască altfel furia.
Allen Kalpin, medic și psihoterapeut din Toronto, citat de Gabor Maté, spune că cele două moduri de exprimare a furiei amintite mai sus reprezintă frica de experiența autentică a furiei. Recunosc, pentru mine a fost o mare surpriză să aflu și să înțeleg că furia este mai mult și, în același timp, mai simplă decât ceea ce știam că este, reprimare sau izbucnire: „Furia sănătoasă, spune el, este ceva ce îți dă putere și totodată te relaxează. Trăirea reală a supărării reprezintă o experiență fiziologică în absența manifestărilor exterioare. Experiența este una de creștere a puterii care trece prin sistem, împreună cu mobilizarea pentru atac. Există, simultan, o dispariție a tuturor neliniștilor. Când furia sănătoasă începe să fie trăită, nu vezi nimic dramatic. Ceea ce vezi este o scădere a tensiunii musculare. Gura se deschide mai larg, deoarece falca este mai relaxată â, vocea este mai joasă în tonalitate, deoarece corzile vocale sunt mai relaxate. Umerii cad și vezi că dispar toate semnele tensiunii musculare.” („Când corpul spune nu – costul stresului ascuns”, 2021, Curtea Veche Publishing, trad. Adriana Ionescu)
Tot el spune că furia descărcată (acting-out) este de fapt o modalitate de apărare a copilului împotriva anxietății care îl însoțește. Furia nu există separat de emoțiile pozitive ale copilului față de părinții săi sau de adulții importanți pentru el; astfel, manifestarea virulentă a furiei nu este decât o fugă de anxietatea că ar putea pierde pierde siguranța și iubirea părinților. Faptul că aceștia din urmă condamnă exprimarea furiei duce la suprimarea ei de către copil din cauza vinii ce o resimte, vină ce duce la instalarea anxietății și la perpetuarea cercului vicios.
Cred că doar acceptarea că e firesc să fim furioși, atât noi, cât și copiii noștri, normalizarea acestei emoții atât de blamate din punct de vedere social – pe bună dreptate având în vedere că știm prea puține despre ce înseamnă să o trăim fără a face rău celorlalți – doar așa putem deveni mai atenți la modul în care o trăim. Furia este, în sine, un proces fiziologic ce trebuie experimentat și are valoare cognitivă, pentru că ne oferă informații esențiale despre punctul în care ne aflăm și despre emoțiile care se ascund în spatele ei.
E aproape sigur că un copil căruia i se va spune să fie cuminte și nu i se va permite să se simtă furios va crește însoțit de anxietate, denaturând experiența furiei și va deveni un adult care ori va reprima, ori se va manifesta virulent și va erupe la cele mai mici stimulări. Copilul care am fost odată, pe vremea când furia crescândă scria pe pereții casei părinților mei, a crescut reactiv și fără niciun instrument care să-l ajute să facă față clocotului interior. Nu putem extirpa furia doar pentru că nu ne place cum se simte, cum se manifestă, cum arată, ce ascunde. E ca și cum am vrea să modelăm o imagine lipsită de autenticitate despre cine suntem sau am vrea să fim. Iar când o facem și pentru copiii din jurul nostru, le luăm și lor șansa de a fi responsabili de propria lor întregire și vindecare.
Adevărul – și unii oameni ar putea avea nevoie să își reamintească acest lucru – este că vorbim despre un sentiment valid, natural, care nu intenționează să facă rău nimănui. Furia în forma sa pură nu are un conținut moral, corect sau greșit – ea pur și simplu este, singura sa „dorință” fiind una nobilă: menținerea integrității și echilibrului. Dacă și când furia se transformă într-o versiune toxică a sa, putem aborda poveștile și interpretările nefolositoare, tiparele de gândire îndreptățite sau autoflagelatoare care continuă să o alimenteze de așa manieră încât să nu invalidăm emoția. (Gabor Maté, Mitul Normalității)
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #6, ediția de iarnă 2022-2023.
