Îl pun jos pe Paul Lafargue, ginerele lui Marx despre care Marx spunea că „prea exagerează cu marxismul” (parafrazez), care tocmai ce explica că dacă muncim prea mult nu-i bine pentru cei mai mulți (doar se îmbogățesc exagerat unii dintre noi), iar dacă ajungem să și iubim munca mai mult ca orice altceva, e cu atât mai rău.
Într-o perioadă rula la TV o reclamă tare simpatică în care un bărbat interpreta rolul unui ahtiat după muncă (joboholic) căruia prietenii i-au dăruit o statuie (proverbiala statuie pe care o primești dacă muncești prea mult). Omul era așa dedicat propriei imagini de joboholic încât muncea să-și întrețină statuia, mândru de recunoștință (și probabil provocând un junghi post-mortem lui Lafargue). În același registru, Amza Pellea (prin vocea fiicei sale) spunea cândva că nu-și dorește statui ca să nu-și facă porumbeii nevoile pe el. Așadar, remunerația în statuie nu-i pentru toată lumea.
Revenind la Lafargue, tare bine îi stătea să inventeze o emisiune de tipul „Insula Iubirii” în care să adune într-o zonă izolată mai mulți îndrăgostiți de muncă pe care să încerce să-i despartă de muncă, să-i atragă în brațele unor Ispite precum Relaxarea, Lenea, Procrastinarea, Creativitatea (aia de dragul creativității) ș.a.md.. Evident, ar trebui să le pună la dispoziție participanților condițiile materiale prin care să nu se preocupe dacă au ce pune în burtă în timp ce sunt leneși, dar altfel tare entertaining ar fi să urmărim testimonialele pline de gelozie ale Muncii.
Deschid laptopul să particip la un eveniment online, o chermeză virtuală din jurul industriei de publicitate/marketing/muncă digitală și o doamnă începe să-și prezinte CV-ul impresionat în care s-au adunat pe puțin 15 ani de experiență în funcții de conducere. Parafrazez, anonimizând pe cât posibil identitatea: „am lucrat și pentru compania X, fiind responsabilă de relocarea producției din România către (țară din Sudul Asiei), unde mâna de lucru e mai ieftină. Știu că era un task oribil, fiind practic responsabilă de concedierea muncitorilor români și angajarea unora mai săraci într-o țară din lumea a III-a… dar din punct de vedere al carierei și al provocării de management am realizat totul cu succes și a fost o provocare foarte engaging” și apoi au urmat date concrete despre reușita financiară a doamnei în cauză.
Mi s-a părut „drăguț” cum a conștientizat nasolul muncii, dar și mai simpatic cum s-a eschivat sub un munte de cifre subliniate cu verde și un plus în față. Comedia cu iz biblic ”The Life of Brian” se termină cu un cântecel tare simpatic, ”Always look on the bright side of life” („Vezi mereu partea plină a paharului”). Așa și doamna menționată mai sus. Oricât de rău/ dăunător/ rușinos e un loc de muncă, contează să vezi partea plină din fișa postului.
Aspect care mi-a amintit de o memă găsită cândva în marele online, una care atrăgea (subtil?) atenția că prezența feminină în armată n-a îndulcit cu nimic morțile civile și distrugerile din zonele bombardate de armatele atât de egalitariene cu privire la sexul, genul și orientarea sexuală a ostașilor.
Acum ceva timp un apropiat din publicitate se mândrea (până n-a mai fost cool s-o facă) cu premiile primite la evenimentele industriei (și industriale) pentru ideile creative gândite în ajutorul companiilor de pariuri. Știa și el că-i nasol să promovezi jocurile de noroc, dar „dacă n-o fac, eu o face altul”. Plus că el o dădea comic, caterincă, creativ și out-of-the-box.
Un altul, IT-ist tot pentru jocurile de noroc, își scuza implicarea justificând că actualul patron al fotbalului românesc (și în curând probabil al oricărui sport din România) „plătește taxe mari statului și de ele o să facem autostrăzi, școli, spitale”. Nu știu cine o să mai circule pe aceste viitoare autostrăzi cu atâția dependenți de jocuri de noroc, dar mă bucur să aud că puținii câștigători ai bolizilor puși la bătaie au pe ce șosele să se dea. Iar școala e bună, acolo poți învăța Matematica Cotelor (algebră și geometrie), Istoria Pariurilor, Geografia Caselor de Pariuri ș.a.m.d.. Ora de Sport e doar pentru vizionări.
Dacă n-am fost destul de evident, textul ăsta nu-și propune să pună la zidul rușinii pe cei dintre noi care fac lucruri rușinoase. Cel mai probabil ne-am așeza cu toții la acest zid, prin rotație, ori definitiv în funcție de implicarea în cele mai nocive industrii și contexte.
Mi se pare mai interesant să discutăm despre mecanismele defensive pe care le folosim când justificăm un anumit tip de muncă rușinoasă.
Firește, am putea s-o scăldăm cu toții în „așa erau vremurile”, dar tot m-am îngrozit când am dat de revistele din copilăria soției, Bravo Girl-uri și Popcorn-uri, practic principalele surse de lecții despre feminitate într-o societate în care școala nu te învață educație sexuală (ori emoțională), iar părinții de cele mai multe ori sunt prea speriați/rușinați să-ți explice una alta despre tine și corpul tău.
Răsfoiesc pop-culture-ul de acum 10-15 ani și descopăr că actrița Demi Lovato are degete la picioare urâte, că așa au hotărât cei din redacție după ce au văzut niște fotografii surprinse de un paparazzi. Tot pe filonul revistelor glossy care au conturat imaginea (de sine) a femeilor de azi descopăr cum se conturează râca între ele, pe considerentul că una-i îmbrăcată mai frumos ca alta, care-i mai grasă, care-i mai nesimțită că-și arată colăceii ori care suferă mai mult că și-a luat papucii.
Dacă erai confuză, te puteai ajuta de unul din zecile de chestionare care te ajutau să afli dacă „te iubește”, „te înșală”, „te vrea doar pentru sex”. Ani mai târziu am ajuns să și întâlnesc câțiva dintre cei care și-au făcut debutul jurnalistic în reviste de genul și aveau să-mi recunoască faptul că nici băieții de la Times New Roman n-au inventat atâtea știri-comice-false câte situații, horoscopuri, scrisori, știri și „analize psihologice” au putut să scornească scriitorașii revistelor pop.
Altfel, recomand din tot testosteronul cartea The Vagenda (Holly Baxter și Rhiannon Lucy Cosslett), o superbă și simpatic-sociologică trecere în revistă a influenței pe care a reușit s-o aibă industria revistelor pop asupra femeilor. Nu m-am gândit niciodată că revistele din adolescență (când ești fată) pot cimenta impresia că dacă-ți văd un fir de păr la subraț o să-mi strâng lucrurile și o să mă mut cu părinții, o opțiune cu mult mai bună și firească decât să trăiesc alături de o femeie care arată ca un „Yeti” (cum menționa o revistă de adolescente despre o cântăreață surprinsă cu păr pe picioare).
Altfel, dacă-i întrebi astăzi pe autorii abominațiilor de mai sus cum se simt, îți vor arunca în față un „așa erau vremurile”, presărat cu cifre record de vânzări și un eventual „nu se mai face presă ca pe vremuri”.
Să nu omitem faptul că unii dintre cei care și-au început ucenicia în glossy adolescentin acum 10-15 ani, convingând puștoaicele că propriul corp e motiv de silă, au ajuns astăzi să se alipească pe la diverse constructe de fashion, să jurizeze vestimentații (de tip „Bravo ai stil”) ori concursuri de miss.
Dacă tot suntem la capitolul „jena conștientă pentru care cauți scuze (eventual jenante)”, mai sus menționatele concursuri de miss sunt o anomalie socială în 2023. Ele au fost mereu ciudate, indiferent de an. Dar e fascinant cum, în ciuda faptului că erau vădit târguri de femei, au fost îmbrăcate pe ici-colo în discursuri feministe și li s-a dat un iz intelectual doar pentru că participantele erau întrebate „care-i capitala Parisului?”
Altfel, în anii ăștia e cel puțin ciudat să mai aduci împreună niște femei care vor să fie jurizate după frumusețe și să primească note (de la bărbați!?) pentru ceea ce știu să facă și cum arată. Un recent concurs de miss, de data asta îmbrăcat ca fiind „fără filtre” (virtuale) mi-a demonstrat că omul chiar este o ființă superb de paradoxală. Concursul și-a propus să adune sub lumina reflectoarelor femei „naturale”, care nu se sulemenesc digital, dar chit că e pe Instagram sau nu, frumusețea unei persoane e o treabă pur subiectivă care nu necesită topuri (așa cum încerc să-mi conving amicii comedianți că un concurs de comedie de tipul iUmor este o nerozie). Fie, la final contează cât de dezirabilă e cauza unui concurs de miss, ignorând complet faptul că participante „naturale” sunt jurizate de bărbați (din nou, curios cum de nu se vede problema din satelit) și de o mână de femei mai înalte pe scara ierarhică (cine le-a pus acolo?) și care cel mai probabil sunt machiate („filtrele” astea sunt acceptate?).
Abandonând sfera celor care fac rușinoase din nerozie (ori crezând că o mână spală pe alta), mă întorc în sfera mea de interes, lumea publicității. Aici treburile sunt simple: există un consens între cel care produce rușinosul și cel care ajută la promovarea acestuia. Pentru că mii de publicitari n-ar putea să doarmă liniștiți cu disonanța cognitivă a faptului că-și doresc o lume mai bună în timp ce încearcă s-o prostească să cumpere cancer, s-au inventat premiile. Inițial s-au inventat măririle de salariu și bonusurile pe seama performanței, dar e mai ieftin și are mai mult panaș să dai o diplomă ori un trofeu. Acea distincție te protejează de faptul că, în esență, munca ta s-a rezumat la a convinge o bătrână să înghită cutii întregi de suplimente alimentare (eventual după ce s-a ghiftuit cu fripturi de porc) ori că ai găsit o modalitate „creativă” prin care să convingi mai mulți tineri să fumeze, să bea, să joace la pariuri, ori să cumpere obiecte de care n-aveau nevoie, dar ele „exprimă” atât de mult despre personalitatea lor.
Ca un marțipan peste fundația tortului alcătuit din textele celorlalți colegi din redacția Revistei GOLAN mi-am propus să așez rușinea de a pune bazele unor idei care produc rușine. Și cum unii sunt conștienți de rușinosul făcut, dar găsesc alte și alte scuze, orice pentru a face rotițele să meargă și somnul să fie parțial liniștit.
Poate n-am fost destul de clar, dar când vine vorba de multe aspecte ale vieții nu consider că rezolvarea problemei e la cel care suferă de bubă, ci la cel care o provoacă. Așa că nu văd ce aș putea să rezolv dacă dau cu roșii în cel care suferă de rușine, protejând cauza problemei.
De asemenea, încep să nu mai fiu fanul terapeutizării oricărui individ care nu reușește să „joace” în hora locului. A devenit prea comod să trimitem orice femeie la terapie să lupte cu traumele proastei impresii despre sine pentru că ne e imposibil să vedem lumea fără sursele acelor traume. Practic, considerăm mai ușor să trimitem „inadaptatele” la terapie decât să dăm jos de pe blocuri cârpele care promovează o oglindă socială ruptă de realitate.
Cât timp o să continuăm să găsim scuze pentru rușinosul făcut, ba chiar să-l premiem, o să avem constant o stare de rușine (de sine). Acum vă rog să mă scuzați, am văzut un fir de păr pe antebrațul soției și-n aceste condiții nu cred că mai am cum să trăiesc cu ea sub același acoperiș. Trebuie să-mi fac bagajul.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.
