Franzela exilului. Dumnezeu îți dă și-ți pune în traistă

Nici nu mai știu cum a apărut Alexandru Racu și al lui Apostolat antisocial în bibliotecă. Cred că a fost vreo comoară descoperită cândva într-un anticariat și lăsată apoi să stea pe raft în casă, subtitlul „teologie și neoliberalism în România postcomunistă” lăsând constant impresia că-s prea prost să înțeleg ceva din ce vrea să transmită autorul. Într-un final mi-am făcut curaj să intru în (altă) carte care pune degetul pe o (altă) rană românească, una despre care de data asta nici nu știam. 

Ce face Alexandru Racu foarte bine încă din primele pagini este să reamintească cititorilor, indiferent de credință (ori non-credință) care sunt bazele fundamentale ale religiei majoritare în spațiul carpato-danubiano-pontic. Practic, ce a vrut să spună Iisus în cele găsite în Biblie. Pe foarte scurt: cam cât de hipiot a fost Iisus și cum nimeni nu-i mai respectă mare parte din învățături pe considerentul că dacă am face ca Iisus am duce o viață socialistă aberantă, un stângism absurd, ba mai mult, cum a ajuns fiul lui Dumnezeu să spună una și să se-nțeleagă alta. Iisus n-a umblat în cârpe, o ardea în outfit office.

Ateu fiind, m-a cucerit instant o lectură documentată și o analiză chirurgicală a devierii de la cuvântul primordial a lui Iisus. De altfel, m-a atras și faptul că (dacă-mi amintesc bine din carte) Alexandru Racu este o persoană religioasă/spirituală, deci nu-i ca și cum am citit un ateu vorbind despre religie, nu-i Hitchens, nu-i Dawkins. 

Apostolatul antisocial a picat precum un ciocan în moalele capului, reușind la o zi-două după lectură să-mi explice unele manifestări din social media românească. Precum postările lui George Buhnici (al cărui nume refuz să-l menționez ațâțător și click-bait-uibil în titlul textului). Nu mă refer la postările lui Buhnici despre vergeturi și femei, ci la (desele) lui ieșiri twitteristice în care militează, propovăduiește, propune o societate în care nimic nu e gratis (nici măcar aerul), nimeni nu merită nimic, totul trebuie muncit, meritat. 

Ce treabă are Alexandru Racu cu Buhnici? Aparent, nici una. Buhnici nu apare menționat în Apostolatul antisocial, dar eu îl găsesc pe Buhnici ca un simptom pentru cele discutate în carte, și precum Buhnici sunt și alte personalități cu mii de fani în România (nici nu mă obosesc să scalez problema la nivel mondial) care demonstrează veridicitatea analizei lui Racu.

Dar să nu pun căruța înaintea boilor și să revin puțin la carte.

Credința creștin-ortodoxă pe meleagurile noastre are o istorie tumultoasă. Ai putea face un decent serial Netflix pe seama ei. Pe credință o vedem portretizată fascinant în literatură (imaginea preotului e absolut savuroasă), în filme (reamintesc scena cu preotul din Aferim), iar din punct de vedere politic nu cred că trebuie să mai amintesc ce jalonări tenace a făcut instituția religioasă (în frunte cu principalele figuri) în ultimii 100 de ani. 

Alexandru Racu își începe analiza după 1989, când România se repoziționa în raport cu religia națională și BOR-ul avea nevoie de un reset mai ceva decât avea nevoie Ceaușescu de un proces pe bune. 

O serie de intelectuali și-au asumat un discurs public creștin-ortodox, susținut/tolerat de BOR, discurs pe care l-au dus pe culmi, l-au finisat, l-au împrăștiat și abia acum văd că, de fapt, BOR-ul s-a reformat. Ori are o strategie pe termen mediu-lung de reformare. Nu este reformarea la care inclusiv eu, ca ateu, speram, ci este reformarea pe care o merităm. Ca o glumă meme-istică, când o parte a populației cerea BOR-ului o reformare, o modernizare ca-n unele state din Vest (Vestul decadent, fără credință, cu popi toleranți), BOR-ul a spus „avem reformare acasă”. Reformare acasă…

Nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii. Apostolatul antisocial nu este o carte dificilă, e doar grea prin valoarea argumentelor și prin potențiala disonanță pe care o instalează în mințile celor care nu pot concepe că un Patapievici, Baconschi sau Neamțu l-au transformat (abil) pe Iisus din hipiot desculț în broker cinic, un Patrick Bateman care răsplătește cu bani și avuție, care mai abitir a băgat bogatul în împărăția cerului decât să treacă acul prin cămilă și viceversa. Practic, intelectualitatea românească creștin-ortodoxă l-a construit pe Iisusul care ne învață să-i apreciem pe cei care „au furat, dar au și făcut (spiritual)”. Becali, din păcate, e menționat o singură dată în carte, dar s-a prins ideea. 

Citind lucrarea lui Racu și urmărind constant, cu atenție și îngrijorare iohannistică, cele din peisajul socio-religios românesc pot să mă declar circumspect cu privire la o eventuală evoluție românească care să nu acutizeze hăul dintre categoriile sociale. Iar hăul e lărgit și de apostolatul antisocial, cum bine l-a denumit Alexandru Racu.

Românul nu-și pierde credința, nu ne ateizăm ca nație. Ba chiar observ în rândul multor tineri un reviriment creștin-ortodox, o amestecăreală de creștinism băbesc, yoghinism recreativ, bețișoare parfumate, preoți influenceri (pe care-i apărăm și când îi prindem cu mâna sub sutienele enoriașelor). N-au venit datele referendumului, dar probabil suntem tot la un 80șiceva% creștinism, fie el light, la ocazii, ori hardcore. Important e că există și Iisus (dar mai mult cum e interpretat Iisus) încă dictează valori sociale.

Îmi e foarte greu să explic într-un singur text ce și cum evoluează religiozitatea românească (cel puțin în anumite bule), dar panoul de vedete românești oferă acum (după lecturarea lui Racu) o mai clară imagine despre ce este religiozitatea unor Buzdugan & Morar (matinalii Zu) și puseele religioase ale unor influenceri care cu o mână sunt hedoniști până la Dumnezeu și cu cealaltă se închină smeriți, pupând amintirea bunicuței pioase din poveștile lui Dan Puric.

De ce l-am dat ca exemplu pe Buhnici? Nici măcar nu știu dacă e spiritual, ateu, creștin, dacă vopsește ouă cu familia, se costumează de Halloween. Din postările lui pare un creștin (clasic) de dreapta, unul care l-a interpretat pe Dumnezeu/Iisus fix în nota subliniată de Alexandru Racu, un middle classer aspirațional care când s-a văzut cu Tesla-n curte a crezut că-i cadou de la Iisus și că ăl de sus dă driver assistance celor mai merituoși. Prin mesajele sale neoliberale („prin eu înșine”) este un exponent al Iisusului care răsplătește cu bogăție și condamnă sărăcia ca fiind un handicap personal. Ești sărac pentru că nu vrei. E atât de simplu. 

Dacă am fost prea dezlânat în gânduri și pare că ai citit o aberație care pune la comun un Patapievici, Baconschi, Buhnici, Buzdugan, Patrick Bateman și Dorian Popa (e și el parte din poveste) e din simplul motiv că lucrarea lui Alexandru Racu m-a entuziasmat, mi-a răspuns la multe dileme, m-a ajutat să-mi pun noi întrebări și acum văd cu alți ochi middle classerii din Popești Leordeni, Florești și alte cartiere dormitor cu proprietari peste 30 de ani, spirituali cu icoane și ore de mindfulness care-și fac cruci în trafic și trec indiferenți pe lângă cei mai săraci din societate, pe care îi acuză că nu-și depășesc condiția pentru că nu vor.

Totul are sens. Iisus are crypto și cont pe Trading212.

mm
George Bonea
George Bonea este copywriter, blogger și autorul cărților „Miercuri 10”, „Îmi pare rău că am muncit” și „Aventuri cu Zornel în Lumea Nașpa”. Ocazional e și speaker demotivațional.

Ultimele articole

Related articles

1 comentariu

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici