Când mă gândesc la școala românească de pe vremea mea, mă simt de parcă am studiat în alt secol, nu la 10-15 ani după Revoluție. Parcă trebuie să scriu în slavonă ori cu alfabetul de tranziție din secolul al XIX-lea ca să nu simt că fac cultural appropriation.
M-am dezvoltat ca individ și viitor om al muncii într-un cuboid de cartier din București. N-a fost cuboidul arondat, de jure, reședinței mele, dar n-au inventat părinții mei gentrificarea școlară și nici n-au zis pas oportunității de a mă da la o școală mai bună. Ce să le fac acum? Să le iau organizatoarele de pastile drept pedeapsă?
Mi-am amintit de generală când mi-a scris pe Facebook un fost coleg de clasă. Ne-am regăsit cu ajutorul lui Zuckerberg la aproape 20 de ani de când chiuleam împreună de la orele de fizică, el de teama notelor pentru că nu voia să tocească formule, eu de teama notelor pentru că nu-mi tundeam pletele. Mi-am amintit de el și povestea lui din copilărie precum un film pe care nu l-am mai văzut de mult.
Gabriel (nu-i numele lui real) a copilărit fără tată. Parcă murise într-un accident când el era încă foarte mic. Mama lui muncea non-stop la un butic de cartier și nu aveau niciodată bani. Aveau datorii. El nu-și permitea nici dulciuri de la magazinul unde lucra mama lui, ceea ce pentru noi la vremea aia era un paradox de neînțeles.
Gabriel nu era studios, nu-i plăcea neam să învețe, dar avea ceva al lui. Era creativ și făcea lucruri. Ani de zile cât am fost colegi n-a cumpărat niciodată mărțișoare profesoarelor și colegelor. Le făcea singur. Și mereu făcea lucruri cu mult mai frumoase, pe care profesoarele chiar alegeau să le poarte, spre deosebire de tinichelele celorlalți. La 11-12 ani, Gabriel repara prize prin casă, știe să facă prelungitoare și o ajuta pe mama lui. Aproape toată generala a fost un elev de 4-5, dar în a VII-a, când l-a fizică am făcut practică pe circuitele electrice, a devenit de 10, depășind fără efort și olimpicii clasei. Pur și simplu știa să facă chestii.
Laudele profesoarei de fizică au ținut până la primele formule neînvățate, moment în care Gabriel a redevenit „prostul clasei”. Prost nu era, nici recalcitrant, nesimțit, violent. Doar că nu-l fascina statul în fund, ascultatul și recitatul ca un papagal. A terminat cele 8 clase cu ajutorul sistemului care nu concepea să nu existe o promovabilitate de 100% la hectarul de elevi.
Acum lucrează în domeniul decorațiunilor interior-exterior într-o țară a cărei limbă a reușit s-o învețe ușor și bine altfel decât atunci când la școală era de 4 pentru că nu-l fascina maculatura. Și-a folosit aptitudinile de lucru manual ca să bucure niște străini, n-a făcut ca Leon Dănăilă, care acum câțiva ani era surprins în metroul bucureștean sfidând lingourile de aur pe care le putea încasa operând străini. Gabriel, colegul meu, s-a dus după banii străinilor, probabil convins și după 8-10-12 ani de școală că e prea prost să facă ceva în România dacă nu știe formule și nu-și face temele.
Dar punctul culminant nu-i nici măcar ăsta, faptul că România (vezi, dom’le!) a pierdut un meșter. Lasă-l pe Gabriel să se bată cu polonezii pe terasele și interioarele britanice. Problema apare când Gabriel are 33 de ani și e un conspiraționist notoriu, un om pe care sistemul școlar l-a și înrăit și prostit tot repetându-i că e prost. Iar astăzi, la vârsta lui, cu frustrările lui, crede în toate belele imposibile.
E greu să mai dăm timpul înapoi (măcar de am vrea), dar într-un univers foarte paralel niște profesori s-au preocupat să vadă și să-l cunoască mai profund pe băiețelul ăla plictisit de stilul de predare cazon care era capabil să facă lucruri purtabile și prelungitoare. Poate s-a greșit undeva de azi a ajuns să creadă că planeta-i plată…
