Mă bucur de faptul că am descoperit formula asta de citit, dar parcă m-a învățat cineva să mănânc spaghete folosind lingura și furculița: mixul dintre cărți cu niscaiva iz tehnico-didactic (psihologie, istorie, sociologie ș.a.m.d.), urmat apoi de o poveste. Parcă am găsit o țară nouă și mă perind prin ea cu fiecare roman pe care îl savurez și prin ochii unor minime cunoștințe despre firea omului și lume.
Simt că puteam să experimentez altfel literatura școlară dacă în jurul lecturilor obligatorii se contura mai bine peisajul psiho-social. S-o analizăm pe Vitoria Lipan privind și din perspectiva femeii în societatea românească a vremurilor, nu? Dar cum erau acele vremuri? Cum s-a măritat? Ce avea în lada de zestre? Ce avea să se întâmple cu ea, văduvă fiind? Aveau WC în casă? Până la finalul revelator să știi deja mai multe despre context, unul pe care din necunoștință de cauză (și informații disparate, remarc astăzi) ai avea tentația să-l glorifici. Mulți mai plâng de dorul unor timpuri „vechi și mai bune”.
Ce vreau să spun e că plimbarea prin librărie, bibliotecă sau anticariat merită făcută prin dreptul tuturor rafturilor și ajută enorm să amesteci subiectele de lectură precum ai presăra condimente într-o tocană.
Recent m-am exilat de tot și toate având norocul să citesc o prospătură, ”There’s no such thing as an easy job”, de Kikuko Tsumura. N-o văd tradusă-n română pe undeva, dar presupun că titlul ar spune ceva precum „Nu există job-uri ușoare”, ori „N-am pomenit un loc de muncă ușor”. Variațiuni pe temă. În registrul celor spuse la început, recomand un amuse-buche înainte de cartea mai sus menționată: ”Bullshit jobs”, de antropologul David Graeber. Nici cartea regretatului Graeber nu se găsește tradusă (încă), dar mi-ar plăcea nespus – golănește chiar, să văd pe rafturile librăriilor din țară un cotor cu „Joburi de căcat”. „De rahat” pentru cei mai sensibili cititori.
Graeber a reușit, prin cercetarea lui, să mă plimbe prin toate locurile de muncă avute și auzite, reamintindu-mi de toate mail-urile imbecile scrise și primite, de multitudinea de ședințe fără sens și, mai presus de orice, de sentimentul profund al lipsei de sens a muncii pe care am reușit s-o fac din când în când. Știu că discursul general pune accentul pe munca prost făcută, dar de undeva din spate urlă cu sârg munca făcută de dragul muncii. Dacă au inventat comuniștii munca de dragul muncii nu-mi dau seama, dar cert e că acest concept există și astăzi, la cote înalte, în societățile foarte libere.
E dezarmant să observi că și pe alte meridiane se inventează ”task”-uri doar din dorința de a vedea fiecare angajat robotind aiuritor, că se produce o urticarie la nivel înalt dacă există timp neconsumat muncind, uneori trebăluind doar din dorința de a vedea mișcare. Ori poate-i bine, acum putând să punem bazele unei Internaționale a celor care muncesc de dragul muncii. Cât despre acronime și inventarea de trepte în carieră, Graeber face o treabă foarte bună relatând absurdul. Dacă nu vă tentează cititul puteți petrece câteva ore într-o corporație stereotipă din București, admirând distopicele ecusoane dătătoare de impresii și funcții.
Cât despre Kikuko Tsumura, romanul ei nu poate pica mai bine pentru cei din bula office, corporate, sătui de biropatie (birou-pat). Fiind japoneză are darul de a prezenta și cele mai absurde întâmplări de parcă s-au petrecut pe strada ta, iar lipsa de bla-bla metaforic îți lasă impresia că citești o știre bine documentată, nu rodul unei imaginații bogate. Dar cred că și ăsta e un mod subtil de a afișa eficiența muncitorului nipon.
Povestea ne prezintă o tânără care nu știe ce vrea, ori știe dar n-are o imagine clară. Ar vrea să muncească, dar nu orice, oricum, oriunde, fără efort fizic și prea mult stres. Probabil că angajatorul stereotipic român, care se plânge de lenea proverbială a românilor, ar crede că Tsumura s-a inspirat de pe meleagurile noastre, tineret indecis și nesigur fiind doar la noi.
Personajul schimbă vreo patru locuri de muncă în mai puțin de un an, fiind mereu în dubii dacă e ceea ce își dorește, dacă ceea ce face reprezintă un raport echitabil pe axa efort-bani. În funcție de temperamentul fiecăruia ai putea crede că tânăra dă cu piciorul unor oportunități, că nu vrea să-i fie bine, dar tocmai de aia recomand acest combo literar, Graeber – Tsumura, pentru înțelegerea sentimentului de „ce fac eu aici?” și „pentru cine fac eu aici?”.
Din fericire, până acum am putut să-mi permit luxul de a refuza o muncă de dragul muncii, dar asta nu înseamnă că n-am întâlnit oameni copleșiți de o datorie aproape meta către sine, ori alții, înlănțuiți în funcții care nu le aduce decât tristețe, plictis, alienare. Un subiect prea puțin discutat este acela al oamenilor aproape condamnați să lucreze în domenii care nu îi mulțumesc, ori făcând o treabă care nu aduce nici măcar o satisfacție, nu mai vorbesc de cei care pot spune „pas” unui angajator abuziv. Cu toate astea, citind poți conștientiza starea în care ești și mai poți rupe o verigă dintr-un lanț aparent lung, plin cu acronime, funcții pompoase, impresii că ceea ce faci contează și că ai o datorie umană (a speciei?) să muncești ca să trăiești.
Cred că cele două lecturi sunt cu atât mai relevante într-o piață de muncă precum a României, tentată să păstreze un echilibru nesănătos dintre supralivrarea demonstrativă și descurcăreală. Pe oriunde am lucrat am întâlnit oameni care știau să alea-alea, dar și apostolii devotați ai muncii peste program, glorificări ale cearcănelor, durerilor de spate și autojertfe pentru „familia” de la birou.
Despre muncă s-ar putea scrie biblioteci întregi, dar din puținele lecturi avute până acum îmi e destul de clar că o viață devotată muncii, cu atât mai mult aceleia care nu aduce un dram de satisfacție, e o viață pierdută. Dacă greșesc în cele de mai sus, promit că am să mai muncesc până am să aflu un răspuns sigur.
