Franzela exilului. Despre moaște

Pe la început de liceu am descoperit că nu vreau să mai fiu preot, dezamăgind o bunică care-și punea speranțele în asta. Și care mi-a făcut un singur cadou toată viața: o icoană cu Iisus încercuit de leduri disco. 

Pe la 14 ani descoperisem că nu mai sunt creștin, ba chiar că nu mai cred în nimic spiritual. Oaia se pierduse de turmă.

Putem dezbate mult și bine dacă lupta cu tatăl ceresc a venit ca un răspuns la vreo bătălie (ne)dusă cu cel pământean, dacă mă răzvrăteam împotriva unei autorități spirituale din vreo revoltă prost gestionată față de o autoritate fizică, cert e că m-am dat pe toboganul ateismului până n-am mai putut. Nu știu dacă avem aceeași vârstă, dar când eu nu l-am mai descoperit pe Dumnezeu am dat de un blog/site/forum cu numele TLP (se spune că venea de la the Lucifer principle) unde un anonim posta și arbitra mai multe dezbateri privind religia. Nu cred că era zi când să nu stau cel puțin o oră și să văd ce se mai discută despre religie, Dumnezeu, biserici, tradiții.

Timpul a trecut, am ajuns în câmpul muncii și am început să fac glume despre oamenii religioși. Ciuca bătăii? Pelerinii de la moaște. Pe vremea aia nici nu mă gândeam să le spun „pelerini”. Erau niște nebuni, retrograzi, penibili, pupători de oase. Și am ținut discursul ăsta mult și bine în tot ce am livrat ani de zile: glume de stand up, articole de presă, vlogăreli, versuri ș.a.m.d.

Nu trăiesc vreun moment woke, doar am dat de o carte care mi-a dat câteva palme retroactive și mi-a arătat, precum în celebra memă, că nu e chiar așa

Nevoia de miracol

Pe Mirel Bănică îl mai citisem (Bafta, devla și haramul. Studii despre cultura și religia romilor) și mi-a plăcut enorm. Când am dat de Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, n-aveam cum să nu o devorez. 

Bine am făcut, rău mi-am făcut. 

Lucrarea lui Mirel Bănică este poate una dintre cele mai bune lucrări românești despre fenomenul „pupătorilor de moaște” – nu că ne-ar da afară din casă cercetările despre orice. A nu se înțelege că m-am înmuiat și l-am redescoperit pe Dumnezeu, ba chiar că urmează să-mi așez scaunul la vreun pelerinaj. Cu toate că aș face asta pentru studiu. Acum înțeleg mai bine fenomenul, nevoia de miracol a celor ce merg la moaște (foarte bine ales titlul) și cum presa a ajutat voit/ignorant la perpetuarea unui stereotip greșit despre o practică prea puțin disecată. Mă simt cu atât mai vinovat fiind și eu parte din acea presă care a batjocorit o practică religioasă pe care nu s-a obosit niciodată să o înțeleagă.

Abia acum am înțeles cât de stupide au fost toate acele reportaje despre romii prezenți la moaște cu covoare și care era, de fapt, realitatea.  

Poate că dacă citeam cartea asta mai devreme vedeam altfel niște glume. Publicată în 2014, perioadă când eram fix în focul miștourilor despre pupători. Acum îmi dau seama că (poate) cea mai mare greșeală a non-religioșilor cu agendă este că s-au luat mai mereu de cei mici, indivizii care respectă tradiții „barbare”, neînțelegând de unde nevoia de ele și de unde vin. Dar e ușor să râzi de cei dispuși să meargă în genunchi în jurul unei biserici. Mie îmi era ușor. 

Victime ale sistemului

Cercetarea lui Bănică m-a ajutat să înțeleg că pelerinii au fost (și încă sunt) victimele unui sistem care nu le mai oferă decât speranța unor ritualuri care, cu cât sunt mai solicitante pentru corp, cu atât lasă impresia unui ajutor divin mai mare. Un fel de Opus Dei românesc în care pelerinii se „biciuiesc” stând cu orele la cozi interminabile pentru a se agăța de speranța că doar un corp, ori o bucată din el, îi mai poate scăpa din mizeria în care se află.

Cei care râd de barbarismul ritualic n-au consumat prea mult timp să vadă că un procent covârșitor dintre cei care stau la rând să pupe racla sunt de la foarte săraci în jos. Și probabil că lipsurile te fac să crezi foarte tare în orice. Iar pentru acele lipsuri elementare nu-i putem blama pe toți, nu?

Am înțeles cum presa a pornit mereu camerele să arate doar înghesuiala și momentele de tensiune, ignorând restul poveștilor. Atâta poate ea.

Dar cel mai înduioșător aspect este acela că, după ce că-s ciuca glumelor, pelerinii mai sunt și folosiți/ignorați de cei pe care îi privesc cu admirație ori de la care așteaptă ajutor. Politicienii îi depășesc în viteză în drum spre poza cu moaștele, iar o parte din reprezentanții BOR îi văd ca pe clienți, acceptând și superstiții total pe lângă canon de dragul economiei pelerinajului. Fascinant cum la pelerinajul de la Curtea de Argeș a apărut tradiția culegerii de pietre rotunde din curtea bisericii, ca semn de noroc. 

Prea săraci să-și permită luxul cringe-ului

Sunt multe lucruri interesante în lucrarea lui Bănică și nu-mi propun să subliniez nici măcar 2% din ele în acest text. Vreau doar să îi încurajez pe cei care cred că știu de ce sunt unii pelerini ori care au o curiozitate asupra fenomenului că această carte are potențial uriaș de a scoate la lumină. Și da, moaștele sunt în continuare funny, superstițiosul e în continuare sursă de bășcălie, dar nevoia de a face glume pe seama unui fenomen e doar umor ieftin fără documentare și înțelegere. Și dacă ești pe acest fir, continuă și cu Avuția religiilor, de Rachel McCleary și Robert Barro. Asta pentru a face și mai multă lumină în modul în care funcționează societățile și religiile, ori spiritualul.

Sper ca această lectură să nu stârnească milă, ci înțelegere. Pelerinii n-au nevoie de milă, iar cei care vor să-i scoată din ritualul „retrograd” nu trebuie să-i beștelească ori să le explice cât de cringe e ceea ce fac. Cei mai mulți pelerini sunt prea săraci să-și permită luxul cringe-ului. 

Iar presa (mai ales ațâțătorul TV)… jenant organ. Propun ca acest scârbavnic mădular să fie tăiat spre veșnica lui nefolosire. 

mm
George Bonea
George Bonea este copywriter, blogger și autorul cărților „Miercuri 10”, „Îmi pare rău că am muncit” și „Aventuri cu Zornel în Lumea Nașpa”. Ocazional e și speaker demotivațional.

Ultimele articole

Related articles

1 comentariu

  1. […] Filmul lui Solomon a picat la fix, la o mână de zile după ce terminasem cartea Tatianei Niculescu despre Arsenie Boca. Și la ceva mai mult timp de la finalizarea cărții lui Mirel Bănică – „Nevoia de miracol”, carte care după cât știu eu antropologie mi se pare o treabă foarte bună la nivel de cercetare. Sunt sigur că se găsesc pe aici mai mulți antropologi care să aprobe/contrazică. Oricum, eu recomand cartea lui Mirel Bănică despre care am scris mai multe în Revista Golan. […]

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici