Acum câțiva ani, să tot fie 6-7, la nu știu ce protest masiv din București, se plimba printre oameni un tânăr mascat ca Guy Fawkes și împărțea pliante prin care îi încuraja pe oameni să militeze/lupte pentru Meritocrație. Părea mesajul potrivit pentru moment și pe micuța foaie aveai câteva idei despre concept. Pe scurt, să fie bine ca să nu fie rău, fiecare pe merit, Gicu Grozavu e Gicu Grozavu, cum ar spune poate cel mai meritocrat fotbalist român (asta dacă omitem faptul că transferurile lui la cluburile din țară în perioada comunistă nu s-a bazat pe meritocrație, ci pile și presiuni politice, aspect care trebuie menționat pentru că și acolo unde e rost de meritocrație apare și contextul care schimbă ecuația).
Astăzi, proaspăt exilat în Aristocrația talentului de Adrian Wooldridge, îmi dau seama că nici meritocrația nu-i așa ușoară, ba chiar hai să ne plimbăm cu ea mai ușor pe scări pentru că riscăm s-o scăpăm în capul unora despre care o să vorbesc în rândurile de mai jos. Între timp am aflat că Zaiafet a scos un video tot pe tema meritocrației (bazat pe cartea lui Wooldridge), ceea ce nu poate decât să mă bucure. Totuși, în atenția celor care se școlesc cu cărțile citite de Zaiafet, aveți în vedere că nu ești „citit” dacă asculți podcasturi, trebuie să și citești ce citesc cei din podcasturi. Zaiafet nu poate comprima în 45 de minute de video ce poți să citești și să gândești după vreo 300 și ceva de pagini. Asta cu „am învățat de pe Youtube” e ca aia cu „știu fotbal din FIFA”. De altfel, doar citind poți să ai propriile idei.
Wooldridge face o treabă excepțională în cartea lui. Îți prezintă scurt și ușor de înțeles cum a evoluat meritocrația, de la elita politică (monarhică) în cea mai mare parte a istoriei până la elita creativă („cognitivă”) cum îi spune el, adică hipsterimea aia cu borsetă și cafea de specialitate care câștigă peste 1.000-1.500 de coco/lună (scoruri de România) în meserii pe care cei mai mulți nu le înțeleg. Ăia care gentrifică cartiere sărace și muncitorești, dacă-ți e mai ușor să-i recunoști acum.
N-o să-ți fur plăcerea de a-l lectura pe Wooldridge, dar o să te plimb puțin prin ceea ce cred că este meritocrația românească, opinie bazată atât pe această lectură, cât și altele despre bani, educație, românism și o parte din analizele lui Barbu Mateescu de la PressOne (care dacă ar vedea textul ăsta m-ar onora teribil cu o opinie pe temă).
Foarte pe scurt. Meritocrația românească a fost așa cum ne imaginăm: a liderilor politici (ăștia aveau și cei mai mulți bani). Intelectualii au fost o asociere bună pentru cei mai mulți dintre ei, dar „tocilarii” (cum îi mai numește și Wooldridge) nu s-au impus niciodată cine știe ce. Comunismul știm ce meritocrați a avut, nu cred că-i nevoie să menționez.
Partea interesantă apare după 1989, când România a zis că-și dă „reset”, dar a pornit la drum cu aceiași oameni. Meritocrația tranziției a fost dominată de adepții descurcărelii. C-a fost aur turcesc, rulmenți, blugi sau o bucată de industrie, cine a fost meritocrat s-a descurcat și a făcut o sumă frumușică.
Mai galopăm puțin prin ani și ajungem în zilele noastre.
Astăzi meritocrația are cam de toate pentru (aparent) toți. Ai o meritocrație intelectuală, dar e cam închisă în bula ei și iese la suprafață când vrea niște aplauze, când are ceva important de spus, ori cineva cu dare de mână (din meritocrația financiară) vrea o asociere frumix pentru portofoliu.
Grosul meritocrației românești, adică ăia care iau și cele mai multe decizii în cetate, stă pe meritocrații cu bani. Cum au făcut banii? De ce să ne obosim cu astfel de subiecte? Important e că ei există și poate că „spre deosebire de alții, măcar ăștia fac ceva”. Neexistând o cultură a bogăției printre acești neo-îmbogățiți ai tranziției, cei mai mulți dintre ei s-au trezit că nu-s cu mult mai răsăriți decât plebeii. În anii copilăriei lor au avut părinți care au călărit valul că educația e pentru proști și că important e să te descurci în viață, nu să înveți. Dar pentru că „tocilarii” au mereu un talent din a arăta că-s utili și-și merită banii, meritocrații financiari și-au zis „e clar, noi și copiii noștri trebuie să avem diplome și titluri, să arătăm (vorba lui Trump) că avem IQ mult, mare, suntem deștepți în cap”. D-aia România a dat diplome universitare la kilogram. Acum, când acestea nu mai valorează nimic (nici pe piața muncii, nici în ochii impresionabililor), meritocrații financiari își mută odraslele la prestigioase fabrici de diplome străine. Altfel vorbești lumii lângă Dâmbovița când fluturi o diplomă luată de la Oxfordul de Sus University. Nu-i Oxfordu’ Ăla, dar nu știe lumea și până se prinde…
Problema cu meritocrația românească e că emoționează repede și ușor, mai ales dacă are elemente strălucitoare (diplome cu panaș, obiecte de prestigiu, accesorii de statut). Degeaba îi spui omului că meritocratul autohton a plecat în cursă cu 1990 de pași în avans. Poate te și bate că te iei de eroul lui care „măcar face ceva”. Eu când îi văd pe eroii tranziției că donează pentru copiii de azi nu pot decât să sper că unul dintre acești copii o să crească și o să dovedească cine le-a furat startul.
Altfel, revenind la Wooldridge, e greu spre imposibil să ceri meritocrație. Ea sună frumos pe foaie, dar doar dacă luăm cazul României, vă dați seama cum ar arăta elita meritocratică? Nu zic, și o mână de olimpici, dar pe lângă ei o cohortă de indivizi capabili să-și cumpere titluri și să învețe papagalicește un discurs pozitiv și frumix care să arate că au substanță și că „măcar ei fac ceva”.
