Prin 2018 România nu avea nici măcar o problemă. Trenurile circulau cu cel puțin 150 km/h, indiferent de rută, copiii din mediul rural învățau la școli demne de cele mai bune zone din București și nu exista masă de sărbători fără miel/porc umplut cu avocado proaspăt de Dăbuleni. Totul mergea foarte bine. Ce vremuri.
Românii nici nu știau ce li se pregătește. Sistemul mafiot LGBTQ+ (mai cunoscut sub numele de „binomul roz”) punea la cale o nemernicie cu paiete: căsătoria între persoane de același sex. Practic, să se-nsoare bărbat cu bărbat. Să intre-n biserică și să facă „Isaie, dănțuiește” om cu om. De ce? Să-și facă un credit pentru un televizor, firește. Și să-l mânie pe Dumnezeu. Dar mai mult pentru credit.
Pe vremea aia AUR încă era visul umed al câtorva peluzari, dar exista Coaliția pentru Familie, o mișcare care avea ca scop să facă orice pentru familiile din România, mai puțin ce conta cu adevărat. Așa că și-au propus un referendum prin care să se scrie negru pe alb în Constituție că în țara asta căsătoria e doar, numai și decât între bărbat și femeie.
Bula tolerantă și virusată cu valori occidentale s-a speriat, crezând că în urma acestui referendum o să iasă la iveală că suntem o țară cu 2-300 de ani în urma celor din care ne întoarcem din vacanțe cu idealuri de infrastructură și civilizație. N-a fost așa. La referendum s-au prezentat doar 21,10% dintre români, prea puțini ca să conteze. Nu s-au jucat destui români de-a referendumul. Nu s-a pus.
Bobby Duffy a scris o carte foarte bună, The Perils of Perception. Primejdiile percepției, cum s-ar zice. Sub titlu, a mai pus Duffy, „De ce greșim despre aproape orice”.
Cartea asta este absolut minunată în materie de demontare a miturilor sociale. Aproape o lectură obligatorie pentru oricine se joacă de-a jurnalismul prin trusturile patriei și deopotrivă pentru oricine deschide vreodată televizorul/ziarul/online-ul pentru „informare”. Într-un mod foarte amuzant și ușor de înțeles, Duffy explică de ce suntem atât de creduli ca specie și pe ce fente ne-am dus de-a lungul timpului, influențați de convingerile personale, mediul apropiat sau presă/rețelele sociale. Merită răsfoită, nu vă fur plăcerea, nu dau mai multe spoilere.
În al II-lea capitol, Duffy vorbește despre sexualitate și alte lucruri necurate (inclusiv homosexualitate), de unde aflăm și de conceptul de pluralistic ignorace („ignoranță pluralistă”?). Ce se întâmplă: dacă îi întrebi pe oameni ce cred ei că simt alți oameni despre X subiect e posibil să ofere cifre aberant de nerealiste.
De exemplu: îi întrebi pe olandezi „câți olandezi credeți că sunt de părere că homosexualitatea este o abominație morală?”. Van Teun și gașca Îți vor spune „31% din olandeji nu-i suportă pe gay”. Realitatea e că doar 5%. Același exercițiu cu cehii. Realitatea e de 14%, dar estimatul personal e de 43%. Spania – realitate 6%, credință personală 34%. Și lista continuă până ajungem la țările care au exces de optimism (Turcia, Malaysia, Coreea de Sud, India, Africa de Sud și Indonezia), țări unde oamenii își imaginează cu 2-4-7-14% că lumea e mai tolerantă decât în mod normal.
Revenim la referendumul românesc.
Pe vremea aia spuneam că-i de bun simț și curajos să mergem la vot, în ciuda sentimentului general din bulă că s-ar putea pierde. Așa consideram eu la vremea aia, că votul contează, actul de a vota trebuie respectat indiferent de cerință și că un referendum respectat pe tema comunității LGBTQ+ oferă o radiografie bună a societății. Cum altfel am putea afla cât suntem de homofobi dacă nu printr-un astfel de moment?
Până la urmă, ramele de Facebook cu „Nimeni la vot” au învins.
Majoritatea românilor nu s-au prezentat la urne. 6% din puținii care au votat s-au pronunțat anti-Coaliția pentru Familie, probabil oameni care n-au aflat de pe Facebook că referendumul se boicotează.
Acum, citind observațiile făcute de Duffy în cartea lui, stau și mă întreb dacă nu cumva românii toleranți cu LGBTQ+ nu s-au lăsat speriați de gura mare a taberei „pentru Familie”. Poate că ăia au urlat atât de tare încât s-a considerat că reprezintă o majoritate covârșitoare din populație. Când colo, abia au ieșit 21% la urne, și nici ăia n-au strâns 100% din opinii.
Cu mintea și lecturile de până acum îmi reconfirm faptul că România a ratat în 2018 un mare moment, din care putea să rezulte una din următoarele:
- se pierdea referendumul – ieșeau foarte mulți la vot, dar câștiga Coaliția. Tot răul spre bine. Știam astăzi unde suntem, cât mai avem până departe și ce e de făcut. Astăzi, cu un referendum ratat prin neparticipare, suntem prizonierii unor impresii. Recent, doi tineri gay au fost bătuți în București. Nu știm dacă asta se întâmplă des, nu știm dacă Bucureștiul e un oraș periculos pentru cuplurile gay, nu știm nimic. Doar putem sta cu preconcepția că e foarte rău;
- se câștiga referendumul – comunitatea LGBTQ+ și susținătorii vedeau în referendumul acela o ocazie nesperată prin care să-și prezinte agenda, să educe, să lumineze. Românii puteau afla pentru prima dată că Dracul nu-i așa negru. Asta pe lângă voturile celor deja toleranți care au stat la cutie.
Până la urmă s-a preferat strategia „capului plecat”. Problema e că nu l-a tăiat nici sabia, dar nici nu știm cât o să mai atârne drept pentru că nu se vede arma de la orizont. Tot ce sper e că Duffy n-are dreptate și în privința României, altfel frica a stricat un semnal de normalitate foarte puternic. Firește, referendumul acela a fost o prostie, dar cei interesați se puteau utiliza de prostia referendumului. S-a ratat, poate data viitoare.
