Expresia „franzela exilului” îi aparține lui Ioan Luca Caragiale, autoexilat în Germania, dezamăgit de România din mai multe puncte de vedere. În cadrul acestei rubrici, pe care mă simt onorat și măgulit s-o semnez pentru Golan, golani și golance, voi încerca să surprind cât de bine pot exilul de România pitorească/„pitorească” la care mă supun cu fiecare carte citită.
Astăzi: bullying.
De Andrew Solomon am mai auzit multe și frumoase pentru Demonul amiezii, dar Departe de trunchi e cartea care m-a făcut să-mi fac mustrări de conștiință și să continui să citesc mărturii care îmi lăsau impresia că mă biciuiesc. Mai rar o carte care să-mi provoace ură de sine.
Totul e superb coroborat cu o recentă discuție la care am participat și în cadrul căreia s-a reiterat faptul că-n școala românească „există bullying, dar unii se și dau victime pentru a atrage atenția”. E des întâlnit acest argument: unii se „victimizează” de amorul artei. Popor reactiv și mai puțin reflexiv (cantitatea de filozofi per capita e relativ mică în România), autohtonul e stârnit să-l judece pe cel în căutarea atenției de victimă, nicidecum să caute o explicație pentru care cineva ar prefera să trăiască precum o victimă. Întâlnim același tip de argumentare în cazul românilor care consideră că cerșetorii nu muncesc pentru că nu vor, iar asistații social preferă să rămână săraci de-ai dracu’, parcă în ciuda tuturor celor care adoră să lucreze luni-vineri, 9:00-18:00, să plătească rate și să adoarmă din ce în ce mai des doar cu ulei de CBD.
Rubrica asta nu-și dorește să facă recenzii de cărți, ci mai degrabă să spună ce au stârnit cărțile citite. Da, Departe de trunchi merită toți banii și timpul necesar lecturii dacă asta te ajută cu ceva în procesul achiziției.
Dar ce m-a stârnit din carte e faptul că am înțeles, poate odată pentru totdeauna, că linia bullying-ului e atât de fină încât e mai inteligent din partea unei țări s-o tragă cât mai sus pe scara sensibilităților. Argumentele precum „întărirea caracterului”, „călirea” și „perfecționarea unor aptitudini sociale prin supunerea la bullying” îmi sună astăzi a selecție spartană, abordare inacceptabilă pentru o societate care pretinde pace, toleranță și colonie marțiană.
Ca societate, ne uităm sceptici la tot ce fac scandinavii în direcția drepturilor omului, de parcă-s niște nebuni chitiți să-și distrugă structura socială implementând reguli drastice de conduită civică, dar omitem un aspect foarte important ca nație: suntem atât de copleșiți de griji cotidiene și stresați încât ni se pare un lux aberant să nu mai facem mișto/bășcălie/caterincă de categorii vulnerabile. Vezi corupția și apoi urli că „de bullying ne arde nouă?” Țările care propun măsuri dure împotriva bullying-ului se uită la România precum se uita țăranul român ieșit din bordei la casa cu etaj. Mental suntem la ani lumină de gândul unei societăți pașnice și tocmai pentru că n-am internalizat o asemenea posibilitate considerăm încă normale comportamente considerate de alții ca fiind inumane. Deunăzi am auzit o mămică urlând la fetița ei de 10 ani „ești o scroafă, ai dat mâncare pe tine! Dacă anul trecut te-am bătut de 8 martie anul ăsta o furi pe 1 martie”. În altă țară femeia aia pierdea copilul în mai puțin de 24 de ore. La noi tot se mai găsesc destui să spună că „o palmă n-a omorât pe nimeni”. Până la urmă trebuie să mănânce și terapeuții o pâine când le intră-n cabinet rezultatul unei „singure” palme.
Dar revenind la bullying.
Școala este cel mai fertil teren pentru astfel de manifestări. Eu m-am plasat în ambele tabere, fiind victimă și agresor deopotrivă. Statutul de „slăbănogul” și „piticul” clasei m-a transformat pentru cel puțin doi ani în victima unora, și ei la rândul lor agresați în alte părți. Peste ani am aflat că cel mai înverșunat agresor al meu din liceu era bătut cu regularitate acasă – cică „se știa” dar nu intervenea nimeni. Folosind umorul, pe care l-am dezvoltat ca o lance, am început să-mi ridiculizez agresorii (de care apoi trebuia să fug), dar făceam și victime colaterale încercând să câștig intrarea în grupuri pe care le consideram importante. Școala e mai multă politică decât am crede.
Așa că am umilit colegii grași, pe cei mai slabi la învățătură, dar cel mai mare abuz (colectiv) s-a îndreptat asupra unei colege care avea o problemă de sănătate. Bizareriile ei parcă scoteau tot ce e mai rău din noi și cu mintea de acum îmi dau seama că profesorii erau absolut spectatori la tot ce se întâmpla, oferind cel mult citate demne de Osho: „fiți buni cu ea”. Și atât.
Ca să înțelegeți cât de demult îmi par anii mei de liceu (2004-2008), colega despre care vă vorbesc ajungea să fie bătută de alți colegi doar pentru că amenința că se sinucide ori pentru că citea în pauze (ostentativ) din biblia satanică. Își lua bătaie pentru că era „ciudată”. Parcă și acum îmi amintesc momentul în care s-a dus spre baia liceului să-și înțepe venele cu un compas — urla, printre lacrimi, că va face asta — și o altă colegă a intrat după ea, salvându-i viața în șuturi, tăvălind-o de păr pe jos și urlând că-i salvează viața „proastei”. Azi îmi dau seama că cel mai frumos gest din toată perioada aia a fost că grasului i s-a făcut milă de „Nebună” și a început s-o apere de câte ori era agresată, uneori sărind la bătaie pentru ea. Din pură empatie.
Mai grav e că unii profesori știau că-n familia colegei ambii părinți aveau probleme de sănătate, că ea avea un tratament de respectat. Dar în același timp a existat o pasivitate grosolană împotriva abuzurilor, un dezinteres în fața bizareriilor care stârneau. Vara, pe caniculă, purta mâneci lungi pentru că avea încheieturile franjuri și profesorii erau de cele mai multe ori indiferenți, aproape orbi. Nu părea să se intereseze cineva, ori suficient, de faptul că ocazional fugea din clasă în timpul orelor să plângă pe hol, că avea zgârieturi pe mâini ș.a.m.d.. Nu cred că pot să fiu destul de clar. Era mijlocul orei. Colega izbucnea în plâns. Se ridica, fugea, trântea ușa. Cineva spunea „iar a început asta cu crizele”. Profesorul, obișnuit, continua ora până se întorcea colega în bancă și… acum că-mi amintesc pare distopic. Probabil s-a crezut că o călește bullying-ul.
Ea nu era un caz singular. Am mai spus, școala era un teren de luptă și toți ne bombardam între noi. Într-un alt colț de școală, aflam din bârfe, o fată de altă orientare sexuală era agresată constant pentru faptul că se îmbrăca precum un băiat.
Acum, revenind la cele menționate de Andrew Solomon în cartea lui, îmi dau seama că o societate care tolerează bullying-ul pe considerentul împuternicirii indivizilor are toate șansele să eșueze. Și dacă nu se întreabă de ce unii vor statutul de victimă eșuează. Ceea ce se întâmplă deja. Că-ți crești de mici abuzatori cinici și victime care dacă nu clachează ajung să refuleze în cine știe ce și cine știe cum. Sunt ferm convins că toți ne-am ratat potențialul pentru că am fost victime și agresori, antrenați pentru o lume care, dacă ar mai exista, n-ar merita trăită.
Dacă și-n școlile voastre a fost la fel înseamnă că generația noastră n-are cum să fie mai bună decât ceea ce vedem la știri, în politică, pe internet.
