În fața celor mai recente drame umane, aflate chiar la granița României, unii compatrioți s-au întrebat sarcastici și plini de emfază „dar pentru suferinzii noștri de ce nu se mobilizează românii cu asemenea ardoare?” Mi-am dat seama că cei care s-au întrebat asta sunt până la coate implicați în ajutorarea năpăstuiților din România și, cel mai probabil, acest text n-o să îi surprindă cu nimic. Ei știu deja totul despre ce urmează să spun.
România e într-un perpetuum proces de abandonare. Abandonează pensionarii în brațele ofertelor la medicamente-minune, tinerii în strânsoarea emigrării ori a delincvenței cu aspect de „descurcăreală”, lasă de izbeliște săracii, la mâna frustrării aspiraționale și a celor îndeajuns de cinici să facă bani de pe urma viselor lor. Dar poate cea mai anonimă formă de abandon e aia a copiilor lăsați în grija statului. Frumos spus lăsați, din moment ce majoritatea dintre ei au fost abandonați în grija statului.
În raportul moral realizat de Vlad Alexandrescu, intitulat sugestiv „Copiii lui Irod”, România este relevată ca fiind o sursă de boală pentru ea și copiii lăsați în grija ei. Poate că cifrele nu mai impresionează pe nimeni, doar ni se prezintă non-stop drame la kilogram, dar anual ies din „grija” statului câteva mii de persoane care prin natura contractului social la care au aderat cu forța sunt constrânși împotriva capacităților și resurselor să devină cetățeni funcționali. Eventual model.
De cele mai multe ori, viețile copiilor instituționalizați ajung în atenția celor mulți când au loc minuni. Vreo mare realizare, un mare succes individual care poartă patalama „a crescut la casa de copii” doar pentru a înduioșa. Dar celelalte povești nu răzbat. De ce? Poate par neverosimile și copleșitoare. Accidentale. Excepții. Chiar și așa, spune multe despre o societate dacă o dramă e văzută ca fiind un cost normal al vieții la grămadă. Un „aia e” strigat de o țară întreagă.
Ce înseamnă viața instituționalizată?
În cel mai fericit caz: nu ieși cu un troler de traume din grija statului, nu mai mult decât faptul că n-ai crescut alături de niște părinți iubitori și protectori, ci sub mila și atenția unor oameni plătiți să-ți fie ghizi/paznici/îndrumători.
Pentru a înțelege ce înseamnă să nu crești împreună cu oamenii care ți-au dat viață și într-un mediu iubitor și sănătos material și psihic e important ca exercițiu voluntar să ne plimbăm prin închisori, centre de reeducare și prin multitudinea de firme care au angajați la negru ori pe salarii infime. Nu e o regulă să-i găsești pe cei abandonați de părinți și stat acolo, dar unele similitudini cu privire la viața „de familie” te pot face să-ți pui întrebări.
Un documentar recent îi prezenta pe câțiva tineri instituționalizați în încercarea de a intra pe piața muncii. Mi-au rămas adânc întipărite în minte două secvențe din documentar. În prima instanță, o head-of-ceva pe la un fast-food le explica superior unor tineri în probă despre arta spălării pe mâini. Le vorbea de parcă apa caldă și săpunul le erau filme străine. În alt fast-food, o tânără primea ca ofertă salarială glorioasa sumă de vreo 1300-1500 lei (dacă-mi amintesc bine). Tânăra a început să plângă, conștientă că din banii ăia nu-și poate asigura chiria, facturile și orice altceva. Nici nu mai vorbim de faptul că nu-ți permiți să crești, să te dezvolți. Realitatea e că viața e prea scumpă dacă n-ai deja o bază, și mai mulți tineri delincvenți îți vor spune că „nu merită” să muncești pentru că nu poți să trăiești din muncă. Citând din Norzeatic, când te angajezi să fast-food-ești pe nimic ești condamnat să muncești pentru a-ți permite să muncești. Muncești azi ca să o faci și mâine.
Poveștile copiilor lăsați în grija statului îți pot schimba starea de spirit la 180 de grade. Oameni plătiți de fiecare dintre noi pentru a scoate tot ce e mai bun din niște tineri nevinovați ajung să traficheze sau abuzeze minori. Din păcate cele mai multe povești tragice rămân nespuse ori anonimizate pentru că frica tronează în aceste instituții și nu-și permite nimeni luxul să arate cu degetul spre traficul de carne vie, figurile demne care se servesc cu ce au nevoie și ce le place din rândul copiilor abandonați, ori de nenumăratele bătăi și episoade de indiferență. Nu-mi pot imagina cât de lobotomizat trebuie să fii ca să pretinzi mult de la cineva care a primit atât de puțin.
Firește, nu toți copiii lăsați la pieptul țării sunt demni de „A serbian film” al lui Srdjan Spasojevic, dar un procent similar celui pe care îl adună un dictator la urne reflectă (ne)șansa la o viață indecent de chinuitoare și indiferentă. La vârsta la care trebuie să zboare din cuibul țării sunt practicat aruncați într-o lume pentru care n-au fost pregătiți, șutul în fund fiind doar un șut în fund, nicidecum un pas înainte.
Pentru cei dornici de cifre, între 2009 și 2019 au ieșit din îngrijirea statului 33.000 de tineri. Echivalentul unui oraș precum Mangalia. Ce s-a întâmplat cu ei? Putem doar estima, horoscopul fiind o sursă de informare cu mult mai bună comparativ cu ce ne oferă statul. Ne uităm peste zilele lor de naștere, semnul zodiacal și apoi o întrebăm pe Neti dacă le e bine. România nu s-a interesat de sănătatea lor, dacă au loc de muncă, o casă, o familie. Ca și cum am avea o Mangalia despre care nu știm nimic.
În secolul al III-lea, Tertulian din Cartagina considera că Raiul e balconul de unde salvații se puteau uita la spectacolul îndurat de cei din Iad. Când vine vorba de problema copiilor instituționalizați, pare că viziunea lui Tertulian se aplică, salvații la o viață de familie normală (cât de cât) privind ca la misery porn spre cei crescuți de țară.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
