Când Anca m-a rugat să fac eu rubrica fotoGOLAN pentru acest număr, mi-a venit în minte fotograful perfect care ar putea să se muleze pe tema ediției noastre de față, neironic.
I-am descoperit fotografiile în urmă cu puțin timp și am fost fascinată de felul în care reușește să vadă detaliile lumii, fiindcă Vlad Braga spune povești reale și complexe prin intermediul fotografiilor sale. Vlad e din Bacău, dar a devenit clujean fiindcă la Cluj-Napoca simte că și-a găsit locul, acolo e cel mai relaxat. Aparatul de fotografiat îl poartă prin diferite colțuri ale țării și ale lumii, dar mereu se întoarce la Cluj. Pentru el, fotografia a început ca un hobby, apoi a ajuns meserie, iar acum e un stil de viață. E specializat pe portretistică, dar face fotografie documentară oricând are ocazia.
Cum te-ai intersectat cu fotografia?
Am studiat jurnalism în limba engleză, la Cluj. Acolo am avut un workshop de fotojurnalism, unde am învățat bazele fotografiei, de la diafragmă și ISO la compoziții, încadrare. Marele avantaj la acest workshop a fost că puteam să împrumutăm aparate foto. Eu luam unul și mergeam pe stradă. Fiind student, în anul întâi, venit de la Bacău la Cluj-Napoca, eram fascinat de oraș și mă plimbam mult ca să-l descopăr. Având aparatul acela foto, luat cu împrumut, aveam motiv să mă plimb și mai mult. Am început să caut lucruri interesante pe care să le fotografiez. Le căutam prin oraș. Deci pasiunea mea pentru fotografie a început într-un cadru formal, academic, și și-a făcut loc printre toate celelalte căi din viața mea. Am început să gândesc în cadre, să „văd” fotografii. Peste tot pe unde am fost, aveam aparatul de fotografiat mereu cu mine. Dar nu vedeam această pasiune ca pe o posibilă meserie. Eu doar făceam poze. Fotografia era și este în mintea și în sufletul meu. Apoi am găsit un spațiu și am început să descopăr fotografia de studio, chiar dacă atunci nu știam exact ce înseamnă asta. Îmi lipsea partea de research, așa că am început să mă documentez și astfel am început să înțeleg mult mai clar care îmi este intenția în fotografie. Intenția mea a fost să deschid oamenii, să îi las să-mi spună povestea lor, să îi văd cum se manifestă ei în sinceritatea lor, să le surprind vulnerabilitatea. Creez o relație cu omul și atunci cu siguranță din acea interacțiune va rezulta ceva pur și sincer. Studioul a jucat un rol important, prin faptul că a adunat mereu oameni la un loc și mi-a dat mie șansa să lucrez cu tot felul de tipologii. Așa am început să fac portretistică. Fotografia a devenit un element important în toată mișcarea asta de oameni din jurul meu.
Și cu fotografia documentară?
Pentru mine este latura fotografiei care are cumva cea mai multă greutate, deoarece are puterea de a arhiva prezentul. Iei ceva ce se întâmplă acum, spre exemplu că purtăm măști pe stradă sau că se taie porcul de Crăciun sau cum se vând obiecte în târg. Toate acestea sunt chestiuni normale în prezent. Prin fotografiere iei momentele acestea, le încapsulezi, iar ele devin artefacte care vor dăinui peste ani. Peste ani te vei putea întoarce la ele, vei vedea ceva ce în momentul fotografierii era banal, cotidian, dar când le revezi s-ar putea să nu mai fie. Însă e greu să trăiești din fotografie documentară. Ca să o faci nu e dificil. Trebuie doar să îți propui să ieși din casă și să documentezi ceva. Poate să fie ceva banal sau ceva foarte semnificativ. Dar nu te prea plătește nimeni să mergi să documentezi, spre exemplu, cum se taie porcul în Maramureș.
Povestește-ne despre un proiect de suflet.
Cea mai mare greutate simt că o au proiectele care au impact asupra mai multor persoane. Unul dintre proiectele mele de suflet este despre o acțiune de împădurire care a avut loc la Bistrița Năsăud. Sunt probleme sau situații esențiale care, practic, beneficiază de awareness atunci când sunt aduse în fața oamenilor. De exemplu, defrișările sunt o mare problemă. Nu se vorbește suficient despre acest subiect, așa că publicul general, masa, nu are atât de multă informație încât să conștientizeze că este o problemă esențială, care ne privește pe toți. Cu cât ai mai multă informație despre situația respectivă, atunci cu atât ai mai multe șanse ca publicul să facă ceva în direcția asta. Situațiile care au cu adevărat putere sunt cele care ne privesc pe toți.
Ai fost într-un turneu muzical cu Corbu, care l-a avut în centru pe Constantin Brâncuși. Tu ai documentat totul.
Da, Turneul Brâncuși. Au fost zece zile în care am simțit că fac mai mult decât să documentez un turneu muzical. A fost o excursie în interiorul meu. Și l-am descoperit și eu pe Brâncuși cu adevărat. Experiența în sine a fost tare pentru că muzica pe care o face Corbu este transcedentală. Nu e un spectacol normal în care vii, asculți, dansezi și aplauzi la final. El nici măcar nu vrea aplauze. El vrea liniște, să lăsăm momentul să intre în noi. Muzica e pe primul loc pentru mine în viață și să fiu 10 zile într-un turneu în care muzica a fost laitmotivul care lega totul în jurul meu… a fost magic! S-a cântat în sinagogă, în biserică, în muzee, locații mai atipice. Scopul nu a fost să fie un public mare, ci unul de calitate.
Când ți-am propus subiectul „neironic”, ai fost încântat și te-ai și gândit ce fotografii vei alege ca să ilustreze interviul. De ce?
Viața în sine este alcătuită din momente neironice, la care stai să te gândești și nu îți poți da seama cum au avut loc acele succesiuni de lucruri sau cum două obiecte pot fi în același loc și în același timp. Ca să explic concret. Avem fotografia cu un porc care e la el în coteț, se uită înspre obiectiv, iar cinci metri mai încolo, frățiorul lui este pe masă, tăiat. Este o situație normală. Nu e nimic ironic. Așa funcționează viața în acest context. Sau putem vedea un om care coboară dintr-o mașină de lux și trece pe lângă un om al străzii. Sunt situații banale, care stârnesc emoții. Mai există o transpunere a conceptului de neironic într-o fotografie cu un bărbat care e acoperit cu un voal, nu i se văd ochii, dar încearcă să citească dintr-o carte. Și cum nu este aceasta viața? Avem informațiile, dar nu vedem prea mult. Mai e o fotografie de suflet, pe care am realizat-o în orașul natal. În Bacău am realizat o serie de fotografii cu stadionul de fotbal, loc foarte drag mie. Stadionul este în paragină, echipa a retrogradat, iar autoritățile nu au mai dorit să investească în acea direcție. Asta mi se pare puțin ironic, că e un stadion care instigă la mișcare, la viață, dar e mort. Însă e neironic. S-a ajuns la această situație din cauza unor oameni care au luat anumite decizii. Din nou, e viață, e mersul lucrurilor.
Ai vreun target? Ceva ce ți-ai dori neapărat să ajungi să fotografiezi?
Da, viața la sat. Asta simt că trebuie să documentez, să arăt oamenilor. Pentru că simt că acolo este esența vieții. De acolo am plecat. Acolo nu sunt layere de superficialitate. Mi se pare că oamenii de acolo au probleme adevărate. Nu cele de la oraș, că cineva nu ți-a dat like sau că te-ai certat cu vecinul la magazin. Astea nu sunt probleme. O problemă adevărată e, spre exemplu, când nu plouă, e secetă și nu cresc roșiile. Pentru mine, adevărul stă în pământul de la țară.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 3, ediția de primăvară 2022.
