fotoGOLAN | Maria Orban, fotograf amator: „Nu mă tentează să fiu fotograf profesionist, pur și simplu mă bucur de ceea ce văd”

Poate că fotografia alb-negru mă duce cu gândul la fratele meu, care prin anii ‘90 strânsese cu mult efort și muncă banii necesari pentru un aparat mic dreptunghiular pe care mi-l amintesc și-acum în detaliu. Cu el în mână a dat, cred, primele indicații din viața lui de fotograf amator. Eu aveam câțiva ani și zero răbdare, dar tot am păstrat câteva prețioase aduceri-aminte într-o fostă cutie de bomboane. Dovada, pentru mine, că avea talent și că ar fi putut alege acest drum.

Sau poate că-mi amintesc de mine într-o lume pe care tot alb-negru parcă o vedeam. Dacă mă-ntorc în primii mei 10-12 ani de viață, nu îmi pot aminti decât culoarea costumului făcut de mama, un mov cu picățele-curcubeu, pe care l-am purtat la serbarea de la finalul clasei întâi.

Am vrut să văd ce semnificație are magia alb-negru la patru fotografi amatori pe care îi urmăresc online. În paginile ce urmează vedeți ce a ieșit și anticipați parcursul lor viitor. Pariul meu e plasat deja și este evident, dată fiind prezența lor în acest număr al revistei.

Maria Orban trăiește la Brașov și tot aici sunt surprinse majoritatea cadrelor alb-negru care pe mine mă duc mereu cu gândul la ploaie, la Bacovia și spleen, la o lume pluvială, unde oamenii pășesc pe un teren mlăștinos, ca un burete din care răsar atât figuri umane, cât și elemente de arhitectură care trec din plan principal în secundar și invers, fără să fie evident din prima clipă dacă omul e centrul universului fotografiat sau, dimpotrivă, universul se construiește și se clădește prin și pe umanitate.

Cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?

M.O.: În realitatea concretă și imediată sunt profesoară de limba și literatura română. În realitatea mea intimă și personală mă mai joc și de-a scriitoarea. Oameni mari, romanul meu de debut, a apărut anul trecut la editura Nemira, în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică. 

Când și cum faci fotografiile? Te pregătești special pentru asta, îți acorzi timp separat sau ideile vin spontan și sunt puse la fel în practică?

M.O.: Nu mă pregătesc deloc. Îmi place la nebunie să mă plimb și întotdeauna am aparatul sau telefonul cu mine. Când văd ceva, acționez. Sunt anumite zone din oraș care mi se par fotogenice, cum este, de exemplu, câmpul pe care îl traversez pentru a ajunge la școală. Multe chestii mișto se întâmplă acolo, trebuie doar să fiu atentă. 

De ce alb-negru? E un mesaj aparte pe care vrei să-l transmiți astfel?

M.O.: Nu pot să zic că sunt fan fotografie alb-negru, îmi plac mult și culorile, depinde de dispoziție, de subiect. Uneori însă, combinația asta de alb-negru este ireal de frumoasă și  mă ajută și pe mine să spun o poveste puternică prin fotografia pe care o fac. 

Când ai început să faci fotografii și care sunt planurile de trecere de la amator la profesionist?

M.O.: Acum vreo 10 ani am primit primul meu aparat foto, un Samsung mic și negru. Datorită lui am descoperit Brașovul altfel și am reușit să și depășesc o perioadă destul de tensionată din viața mea. Am făcut atunci un curs foto, am cunoscut oameni faini, între timp am primit un alt aparat, am și un telefon care are o cameră destul de ok. Nu am planuri mărețe în privința fotografiei, nu mă tentează să fiu fotograf profesionist, pur și simplu mă bucur de ceea ce văd și încerc să redau asta. 

Unde îți putem vedea fotografiile, online și/sau offline?

M.O.: Am avut câteva fotografii în vreo două ediții ale expoziției Orașul Memorabil, dar, de regulă, postez pe pagina mea de Facebook sau pe Instagram. 


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.

mm
Anca Zaharia
A scris pentru Revista Hyperliteratura, Serial Readers, Zile și Nopți, Cinemap. Mai scrie pentru Dilema veche și Fain de România. A lucrat în crâșme, în publicitate și la radio, a fost librar și manager de librărie, a făcut PR, comunicare și social media, a tradus cărți și face redactare și corectură pentru câteva edituri de la noi. A obosit, s-a odihnit și a scris „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”. Încă vie. Co-fondator & redactor-șef la Revista Golan.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici