Îmi plăcuseră foarte mult cele două cărţi ale lui Gheorghi Gospodinov traduse în română, „Un roman natural” (roman, Cartier) şi „Înainte să inventez căderea” (poezie, Max Blecher), aşa că m-am bucurat nespus cînd am auzit că va mai apărea la noi un roman al scriitorului bulgar, cu care am avut şi o lectură la acelaşi eveniment de la o ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB), unde ne-am simţit foarte bine.
Noua carte în straie românești a lui Gospodinov se numeşte „Fizica tristeții” şi a apărut în super faina colecţie de la editura Pandora M, „Anansi. World Fiction”, în traducerea Cătălinei Puiu. „Fizica tristeții” e un roman autobiografic ficţional, în care personajul principal poate fi chiar scriitorul, din copilărie pînă acum, personaj care în copilărie are darul să se identifice cu alte fiinţe şi să le trăiască – la propriu – viaţa, biografia, poveştile, întîmplările, deci să trăiască şi în alte timpuri, locuri şi corpuri, conştient că „întoarcerea în timp nu e întotdeauna nevinovată. Trecutul poate fi un loc periculos”. Aşa face în primul rînd cu bunicul său („Pîinea tristeţii, care o să ne hrănească în toţi anii ce urmează. Gustul sărat de pe buze. Bunicul înghite. Înghit şi eu. Avem trei ani”), apoi cu minotaurul („De atunci, colindăm bîlciurile cu bietul orfan, abandonat de mamă şi de tată, nici om ca oamenii, nici taur ca taurii”), cei doi mari abandonaţi din carte. Bunicul, încă în copilărie, e făcut uitat într-o moară de mama sa cu opt copii („Mamă? Primul strigăt nici măcar nu e strigăt, se încheie cu semnul întrebării. Mamăă? Ultimul „ă” se lungește, pentru că și deznădejdea crește. Mamăăă… Mamăăăăăăă… Întrebarea a dispărut. Deznădejde și furie, o fărîmă de furie. Ce mai e înăuntru? Nedumerire. Cum așa? Mamele nu-și abandonează copiii. Nu e corect. Nu se poate întîmpla asta. „Abandonat” e un cuvînt pe care nu-l știe încă. Pe care nu-l știu. Necunoașterea cuvîntului nu schimbă frica, din contră, o acumulează, o face și mai de nesuportat, strivitoare. (…) Sîntem oameni, doar nu o să lase un copil de trei ani singur. E băiat, o să-l ia careva, o să-l crească, sînt femei sterpe dornice de copii, o să aibă mai mult noroc. Sînt cuvinte pe care încerc să le găsesc în mintea ei. Dar acolo e doar tăcere. L-am uitat, l-am uitat, repetă în spate fata ei printre lacrimi. Nu are nici o importanță că altul este cuvîntul – l-am abandonat”), iar minotaurul e abandonat în labirint – şi viaţa protagonistului acestei cărţi-labirint fiind un fel de labirint („sîntem făcuţi din labirinturi”). Şi naratorul se simte abandonat, chiar din copilărie, cînd bănuieşte că e înfiat şi se transferă în capul lui taică-so dinainte să se nască el şi-i retrăieşte poveştile, pînă se convinge că e al lor, că „am fost născut de mama mea, ce minune”.
Ştim încă din „Un roman natural” că Gheorghi Gospodinov nu crede în genurile literare „curate” şi nici „Fizica tristeții” nu e un roman clasic. După extraordinara poveste a bunicului (care avea un secret – o iubită unguroaică, fată care îl salvează de la moarte în timpul războiului, dar nu reuşeşte să-l păstreze pentru ea), avem foarte multe poveşti care i se par interesante naratorului, pe care le adună în „cutia de carton”, un fel de arcă a lui Noe sau de capsulă a timpului („eu sînt proprietar de timp, stăpîn al timpului străin, posesor al istoriilor străine şi al trecutului altora”). În comunism toată lumea era pregătită pentru o Apocalipsă, în aşteptarea bombei atomice, toţi erau gata de demolare, de fugă, de plecare, pentru a se salva („Haideee, ne mutăm… Vor demola casa”; „Toată viaţa poate fi povestită ca un catalog al mutărilor”). Toţi îşi îngroapă poveştile, „în fiecare moment (chiar şi în cel de acum), cineva îngroapă o capsulă a timpului. Cele mai multe au fost îngropate în anul 1999. Pe urmă se înregistrează un anume regres. Apocalipsa din anul 2000 nu a mai avut loc. Oamenii sînt dezamăgiţi, e normal, după atîta aşteptare. Între timp apare Facebook-ul, o nouă capsulă a timpului. Acum eşti pe jumătate om, pe jumătate avatar, un fel de Minotaur, nu, un Mino-avatar. M-am lăsat furat, asta face Facebook-ul, te fură. Voiam să vă spun că din cele zeci de mii de capsule care se îngroapă anual în pămînt, peste 90% sînt pierdute pentru totdeauna. Oamenii care le îngroapă uită de ele, mor, se mută”.
Dar poveştile adunate de Gheorghi Gospodinov în „Fizica tristeții” n-o să dispară, că-s aşezate într-o „cutie” sigură, o „capsulă a timpului” pentru toată lumea, important e doar să vrei s-o deschizi. Lectură plăcută şi utilă!
Gheorghi Gospodinov, „Fizica tristeții”, Pandora M, Anansi. World Fiction, 2021 (trad.: Cătălina Puiu).
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
