Filmul „Carbon” (2022), regizat de Ion Borș, e un amplu manifest pentru umanitate. Nu e prima peliculă din Basarabia la care am fost expus; am văzut în 2013 „La limita de jos a cerului”- despre un Icar est-european ce vine să ne amintească relativitatea binelui, iar în 2016 „Anișoara”, în care Ana Maria Scutelnicu compune un analog al regiilor lui Kim Ki-Duk dublate de drama specific basarabeană. Cum primele două filme sunt printre preferatele mele, am mers cu mari așteptări, iar „Carbon” a confirmat. E primul film bun de limbă română de anul acesta, care a fost eclipsat de producții ca „Teambuilding” „Taximetriștii” sau „Capra cu trei iezi”.
Ion Borș face în sfârșit dreptate unui eveniment extrem de tragic, cu ecouri până în prezent, din istoria devenirii statului moldovean, anume Războiul din Transnistria din 1992, și îi acordă o largă expunere cinematografică. Însă filmul depășește condiția unui film de război și oferă o analiză a contradicției naturale din care ia naștere spiritul uman. De asemenea, poate fi privit ca un film al devenirii eroului Dima (Dumitru Roman), un tractorist ce întruchipează un Don Quijote de la marginea imperiului sovietic proaspăt prăbușit.
Acțiunea are loc pe parcursul a două zile din preajma sărbătoririi independenței Republicii Moldova. Hipnotizat de gândul primirii unui apartament în Chișinău, ce i-ar asigura atât plecarea din sat, cât și un „da” din partea iubitei sale, Ileana (Adriana Bâtcă), Dima îl roagă pe prietenul său Vasea (Ion Vântu), veteran al războiului din Afganistan, să îl ducă pe front. Drumul acestora e întrerupt de descoperirea unui cadavru carbonizat și încercarea lor de a-i oferi o înmormântare creștinească îi aruncă într-un odisee kafkiană.
Filmul are momente pe care le voi numi de cosmicitate, în care acțiunea petrecută are un damf mitologic, în care acțiunea pe care o vedem pare o proiecție a unui plan superior. Două exemple sunt revelatoare în acest sens: plutirea cadavrului pe Nistru în razele apusului și îngropările acestuia. Relația lui Dima cu Vasea este una sinusoidală, iar grija pentru soarta cadavrului va rămâne în final pe umerii lui Dima, dovedind că e singurul pe care întâmplarea l-a făcut să aibă o condiție morală superioară. În acțiunile lui Vasea găsim universalitatea traumei care încă mocnește, nedepășită.
Metapersonajul principal, cadavrul, e prin excelență anonimul, indeterminatul, increatul, ce devine simbol eroic pentru ambele părți combatante. Astfel, se realizează inversiunea valorilor se realizează printr-o dublă sinecdocă, carbonul e odată elementul vital al planetei, iar pe de altă parte e legat de cadavru și devine un element tipic al produsului mașinăriei de război și, deci, de moarte.
În opinia mea, mai putem găsi o interpretare a acestuia: imaginea cadavrului calcinat e izomorfă cu imaginea țării, în acel moment. Un argument pentru asta e tipul de relații pe care le formează cu ceilalți: există oportuniști, care vor să rezolve situația pentru a putea începe sărbătoarea, există cei care nu vor să se implice, deși e de datoria lor și cei care fac bine, dar din considerente egoiste.
Amuzamentul e unul tipic moldovenesc și provine din grotescul situațiilor și naturalețea cu care e tratată moartea sau din orânduirea socială abia stabilizată, încununată de impostură și birocrație.
Personajele sunt extrem de bine conturate, vii, iar dialoguri sunt bine scrise, plauzibile. Amestecarea cu cuvinte rusești dă un plus de autenticitate.
În final, mă bucur că filmul s-a lansat și în România, dar cu o întârziere de neînțeles și destul față de alte state. Mergeți să îl vedeți măcar pentru fresca socială pe care o oferă societății de tranziție și pentru demonstrația că umanitatea se naște și piere pe fundalul principiilor.
