Stările prin care mă poartă Camelia Cavadia nu le-am mai experimentat cu alți autori. E ceva unic în paginile în care ea își lasă amprenta. Sufletul tău vibrează de la prima pagină și te afli într-o tensiune constantă mult timp după ce ai închis cartea, căci te bântuie personajele și temele abordate. Există această foame care te face să dai pagină după pagină, fără să îți permiți luxul de a mesteca toate informațiile, însă imediat după ce ai închis cartea, imagini, fraze, personaje se răstoarnă peste tine, te obligă să le vezi, să le asculți, să le desfaci în mii de bucățele.
„Din instinct de apărare sau din comoditate, omul a învățat să se țină departe de ceea ce nu-l afectează-n mod direct. A-nvățat să-ntoarcă privirea, să-și țină respirația. Nu-i pasă cu adevărat cine ești, ce vrei și ce nevoi ai, atâta timp cât tu nu ești unul de-al lui.”
Purgatoriul îngerilor a stat ceva vreme pe noptieră, căci mi-era frică să o deschid deoarece știam că îmi va rupe sufletul în fâșii lungi și subțiri. Cu fiecare pagină citită oscilam între nevoia de a plânge și dorința de a spera. Nu știu cum reușește, însă Camelia Cavadia pune câte un strop de speranță până și în cele mai dezolante pagini.
Romanul ne ilustrează o lume a copiilor dispăruți, care cresc pe străzi, lume guvernată de haos, frică, durere și nevoia de iubire și regăsire. E un subiect despre care nu prea vrei să afli nimic, nu-i așa? E incomod să deschizi cu adevărat ochii și să realizezi că ni se intersectează drumurile cu acești copii mai des decât vrem să acceptăm. De câte ori ne-am întrebat ce o fi cu acei copii murdari, cu haine rupte sau peticite care ne ies în cale? De câte ori i-am privit în ochi? E dezarmant să vezi privirea aia hăituită, să citești printre genele ude nevoia de iubire, de atenție, de siguranță.
„Mâna doamnei pe capul meu și zburătăcitul părului m-au făcut să uit că sunt de partea cealaltă a lumii, cea care nu contează; pe care nu o vede nimeni și de care ceilalți se pot lipsi oricând. Dar mai mult decât orice, mâna doamnnei pe capul meu m-a făcut să mă simt copil.”
Purgatoriul îngerilor este un roman complex, care pune degetul pe rană și apasă până vei recunoaște că doare și că te simți neputincios. Vorbește despre cât de diferit se poate aborda un subiect în mass-media, despre zbuciumul poliției de a rezolva sutele de cazuri de dispariții, despre neputința părinților de a se mai salva din fața durerii, despre frații care rămân acasă și trăiesc în această lume a cărei culori se scurg, un univers al strigătelor mute, al amintirilor și vinovăției.
Deși fiecare pagină pulsează de durere, simți că ceva bun e pe cale să se întâmple și nu e doar nevoia noastră disperată de a ajunge la un final fericit. Camelia Cavadia plantează din loc în loc bulbi de speranță. Rămâne să vedem dacă, în cele din urmă, aceștia vor înflori.
Pe lângă descrierea vieților copiilor dispăruți, Camelia Cavadia vorbește și despre indiferența oamenilor și nevoia acută de a acționa, de a ne trezi și a lua atitudine.
„Lumea nu va fi distrusă de răufăcători, gândește Lara, ci de cei care nu fac nimic pentru stârpirea răului. Lumea va fi ucisă de cei care văd și închid ochii, de cei care aud și se prefac surzi, de cei ce fac din neimplicare o virtute.”
Până și în cea mai murdară și dezolantă lume, există această nevoie de prietenie și de cunoaștere. Sigur că răutatea și nedreptatea își croiesc loc oriunde, chiar și aici, în casa unde sunt adunați mulți copii, de vârste și caractere diferite. Dar există și speranță și prietenie și dragoste față de cărți. Legătura lui Manuel cu micuțul Teodor face mai suportabil tot ceea ce ni se perindă prin fața ochilor. Aflăm că, deși este un loc plin de reguli, cu mâncare puțină, cu lipsuri multe, iar copiii sunt trimiși în lume pentru a produce bani, fie prin cerșit sau prin etalarea unor talente, așa cum face Teodor, nu este cel mai rău loc unde poate nimeri un copil. Există locuri în care copiii suferă tot felul de abuzuri, locuri din care rareori reușesc să scape cu viață.
Teodor este singurul copil din tabără care este strigat pe nume, dar a suferit mult pentru a-și păstra acest drept, căci numele era tot ce mai avea în momentul acela. E un băiat curios, priceput și deschis către învățătură, de aceea până și „stăpânul” său se arată mai îngăduitor cu el. Manuel este prietenul lui cel mai bun, persoana de la care învață să citească și să scrie, cu care împarte toate emoțiile și curiozitățile. Datorită lui Manuel, viața lui Teodor în tabără este suportabilă. Se simte iubit, apreciat și știe că nu este singur. Nu poți să rămâi indiferent atunci când observi cum se derulează această prietenie și mai ales, când îți dai seama de tot ceea ce simte Teodor de-a lungul timpului.
„Mă simt un copac plăpând ce prinde rădăcini adânci tocmai în prietenia cu Manuel. […] Ne înălțăm unul pe nevoia celuilalt, înflorim împreună când bucuriile ne zâmbesc și creștem încolăciți ca niște frați. […] Tot ce sunt îi datorez lui Manuel.”
Purgatoriul îngerilor este un roman care ne obligă să privim o lume pe care adesea o ignorăm din nevoia de a ne proteja, căci cine își dorește să simtă toată această durere? E tare greu să cari în spate zilnic nedreptățile lumii, toată durerea pe care unii oamenii o pricinuiesc altor oameni, neputința de a schimba lucrurile în mod miraculos. Poate că nu putem trata lumea de durere și de răutate, însă fiecare pansament pus cu dragoste e tare valoros și probabil asta a vrut și Camelia Cavadia să ne transmită. Putem încerca să deschidem ochii mai des și să vedem lumea în toate nuanțele ei, nu doar în cele care nu ne rănesc. De asemenea, romanul trage un semnal de alarmă asupra cazurilor de copii dispăruți, cazuri care, din nefericire, nu se opresc niciodată și care nu trebuie uitate.
Citește și cea mai recentă discuție cu scriitoarea Camelia Cavadia despre noua ei carte, Sufletul lumii: Interviu | Camelia Cavadia: „Omul de acum trăiește pe fugă, iar în graba lui nu mai înțelege nimic din viață”
