La drum. Ploaie, Casa Stoian, familiaritate, prietenie
Ediția a opta a festivalului cartfest a început pe 10 septembrie 2024, dar n-am fost prezentă la evenimente decât din a treia zi. Am ajuns pe 11 la Cristian, pe o ploaie mirifică – ne-a însoțit prin mai toate localitățile prin care am trecut pe un drum de vreo 700 de kilometri. Și s-a păstrat astfel pe mai toată durata festivalului. Cum am ajuns foarte târziu, ne-am cazat și ne-am pus să dormim ca să refacem rezervele de energie, atât de necesare începând cu ziua următoare.
N-am cuvinte suficiente să recomand Pensiunea Casa Stoian, un loc atât de liniștit, bine organizat și cu oameni prietenoși și de treabă ca o familie din care am simțit că fac parte timp de câteva zile, plus mâncare tare bună, cu lăptic de la vaca proprie și prăjituri de casă excelente, alături de gem și dulceață făcute tot de proprietari, cu etichete scrise de mână. Abia aștept să mai am drum prin Cristian și să mă cazez tot acolo.
Așa că 12 septembrie a fost prima noastră zi de festival propriu-zis. Ne-am făcut online abonament metropolitan ca să putem explora Brașovul și împrejurimile fără grija de a nu bea o bere. Mi-a plăcut să văd Brașovul și Cristianul, după 12-13 ani de locuit acolo și deja aproape 3 de când le-am dat pe Oradea, ca un turist. Și sunt impresionată, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le are de obiectat personalitatea mea de cârcotașă.
12 septembrie. Haine mai groase, atelier de pictură, Tania Turtureanu & arbori de adoptat
După un drum „la oraș” ca să ne luăm geci mai groase, date fiind temperaturile care se învârt confortabil în jurul a vreo 10 grade ce mă neliniștesc, de la 16:30 trecem pe la atelierul de pictură „Culorile prieteniei” și remarc entuziasmul debordant al copiilor. Și concentrarea, că nu văd și nu aud nimic în jur. Mi-e dor de atenția asta nestrămutată pe care o acordam în copilărie lucrurilor care mă pasionau, ajungând să mă captiveze.
O prindem și pe Tania Turtureanu pe seară – publicul încântat a dansat și-a fredonat, chiar dacă răcoarea din curtea Sălii Mari se tot accentua, iar pe final artista a chemat pe scenă o fetiță alături de care a cântat o parte din piesa care a făcut-o cunoscută (cel puțin mie): „Ce frumos”. Așa cum era de așteptat, și-a sfătuit publicul să se preocupe mai mult de curtea proprie și mai puțin de iarba vecinului, lucru pe care nu pot decât să-l aplaud, cred că nu ni se reamintește asta suficient din toate părțile.
Am rămas, desigur, și pentru filmul documentar de la 21:30, „Spiritul pădurii”. Am aflat despre pădurea de fagi de la Nucșoara, din județul Brașov, acolo unde Conservation Carpathia a contribuit la salvarea unor copaci bătrâni de secole printr-o inițiativă menită să le ofere protecție și longevitate: contra unei sume de 700 de lei, poți adopta un fag vreme de 7 ani. Acum vreau să economisesc ca să-mi permit un fag, mi se pare excepțional să poți face asta pentru natură și pentru tine. Mai ales că adopția înseamnă că acel copac va spune povestea pe care dorești pentru că poți trimite 200 de cuvinte care ulterior vor fi înregistrate audio și accesibile printr-un cod QR amplasat chiar pe copacul în cauză.
13 septembrie. Muzică de film. Moderez o discuție despre prietenia în familie cu Maria Orban. Furtună
Recunosc, am mers la Sala Mare convinsă ferm că nu poate să-mi placă momentul elevilor Liceului de Muzică. Asta pentru că nu-mi era clar la ce să mă aștept. Și poate c-a fost bine că a fost așa, pentru că-n final am fost cucerită de seriozitatea copiilor care – cel puțin pentru urechile mele – au cântat impecabil, la o varietate de instrumente ale căror nume sunt sigură că nu le știu corect în totalitate, muzică din filme celebre. Astfel că am admirat îmbinarea celor două ramuri ale festivalului, muzica și filmul, într-o prezentare pe care sper să o mai întâlnesc și la alte evenimente, mi-a plăcut mult-mult. Ce copii talentați, frumoși și luminoși!
De la 18:30 a început discuția pe care am mers să o moderez. Maria Orban mi-a povestit, în fața unui public interesat, curios și activ, atât detalii personale, cât și multe despre personajele ei din „Oameni mari” și „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”. Toate în contextul subiectului pe care l-am propus în legătură cu tema ediției din acest an a festivalului: prietenia. Am explorat, prin urmare, cât și cum se învață aceasta din cadrul familiei, ne-am întrebat dacă minusurile cu care pornim din copilărie se pot corecta ulterior și dacă roata ajunge să se întoarcă la bătrânețe pentru părinții care cer de la copiii lor tocmai ceea ce nu le-au oferit ei acestora când erau mici: iubire, grijă, atenție, timp etc.
În loc să rămânem la documentarul din program, decidem să fugim până-n Brașov și să mâncăm. În Cristian e furtună cât suntem în Brașov, ne intersectăm cu ea pe drum înapoi, însă ne simțim protejați în autobuz, iar miezul furtunii se mută la Brașov când noi coborâm în Cristian. Totuși, ajungem plouați la cazare, ne înfofolim ca să ne-ncălzim după dușuri fierbinți și ne propunem ca mâine să fim mai disciplinați.
14 septembrie. Recital de pian Maya Marin, Lights & Shadows cu Andrei Irimia Trio, concert The Mono Jacks
Cum mâine ne pregătim deja de drum, vrem să profităm din plin de ultima noastră zi la cartfest. După-amiază, Biserica Evanghelică Fortificată pare neîncăpătoare pentru mulțimea care a venit la evenimente. Începem cu Maya Marin, o fată de clasa a IV-a din localitate care cântă – cu hotărâre și aparent fără emoții – la pian.
După ea urmează Andrei Irimia Trio: un spectacol care se vede lunile acestea atât în țară, cât și în străinătate (aici programul turneului). Acest plurivalent dialog al (dez)echilibrului dintre lumina și întunericul din noi și lume mă duce cu gândul la „Faust”-ul Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. Telefoanele din sală fotografiază și filmează continuu, iar eu mă număr printre cei care ar vrea și să fie perfect imersați în experiență, și să imortalizeze totul.
Facem o scurtă pauză, e nevoie să ne îmbrăcăm iar mai gros, în ton cu cele 10 grade de-afară. Și ne grăbim spre Sala Mare, unde-n curte a început deja concertul The Mono Jacks. Publicul știe versurile, nici n-are cum să fie altfel. Și pe Doru Trăscău îl admirăm – și recunoaștem cu voce tare că-l și invidiem, are ceea ce lumea descrie drept „energie bună”, ne e foarte clar că vrea să fie acolo, că-i place ce face și că ar cânta cu același drag și pentru o mână de oameni, și pentru un stadion. O astfel de bucurie de-a face lucrurile aveam nevoie să văd și să simt, știu că pentru mine e contagioasă.
Pe drumul de ieșire din Cristian, deja nostalgică și încă puțin emoționată, notez ultimele idei. Festivalul cartfest, la care am participat, cu o scurtă pauză, încă de la a doua ediție, a trecut proba timpului și a rămas un reper indiferent de prietenii care i-au rămas sau nu aproape. M-am bucurat să revăd locuri și oameni, să retrăiesc cultura în spații pe care tot ea mi le-a făcut familiare în urmă cu un deceniu și cărora doar ea le dă sens și-acum. Și la edițiile viitoare, știu sigur, căci mi-am promis că nu voi mai lipsi. Ne vedem în 2025, cartfest! Cu prietenie! Și cu infinit respect pentru ce faci pentru comunitate!
Fotografii de Anca Zaharia & Andrei Farnaș.
