(februarie, demult)
Merg țeapăn și dezorientat prin Belvedere. Sfârșit de februarie. Soare cu dinți. Mi-e frig. Calc prin zloata obișnuită a Bucureștilor. Grămezi de zăpadă murdară. Parcă ar fi cenușă radioactivă. Sau cenușă oarecare. Sau cenușa mea. Ea merge alături de mine. Ne îndreptăm spre cămine, să predăm colegilor partea noastră de proiect. Pretext. Colegii habar n-au. Cred că nici ea nu știe. Și de ce ar ști? Se văd deja construcțiile gri, în spatele plopilor dezgoliți. Descărnați. Schelete pietrificate. Mă gândesc să alunec și să simulez o entorsă. Mi se pare penibil. Dar este penibil. Am impresia că blocurile se apropie într-un ritm amețitor. Să ne înghită pline de nepăsare, ca pe niște bucăți de pâine. Să ne mestece, să mă tâlhărească. Să-mi confiște ceea ce am acum, chiar dacă nu știu exact ce am, mai ales că nici nu prea vreau să am. Adică totul. Încerc să spun ceva, dar cuvintele refuză să iasă din mine. Într-un târziu, aud un glas sugrumat. Al meu?
− Sunt nebun după tine, Isabel.
Mi-e cald. Mi-e frică. Nu îndrăznesc să vreau ca timpul să se mai miște. Sunt la capătul Universului, simt hăul. Ea s-a oprit. O privesc. Plânge. O îmbrățișez. Lacrimi sărate. Și dulci. Apă vie. Încerc să o sărut și mă împinge. Nu insist. Ard. Lumina de afară e strălucitoare. O mângâi pe părul negru, mătase, pluș, poezie.
− Nu trebuie!
Deci știe. Eu știu, ea știe, altcineva nu există. Mi-e bine. Mi-e groaznic de bine. Dar știu și că are dreptate. Nu trebuie. Mi-e teamă din nou. Bravez.
− Ești culmea, Isabel. Eu îți spun că te iubesc, iar tu plângi…
Ea și-a reluat mersul. Dihăniile din față par mai prietenoase. E și mâine o zi.
*
− Erai un copil. Hormonii își făceau de cap și te jucau în legea lor.
− Nu mai eram copil. Aveam douăzeci și trei de ani. Eram de cinci ani cuplat cu Marina. Peste un an urma să facem nunta.
− Puteai s-o părăsești pe Marina. Sau să o faci să te părăsească. N-ai fi fost primul și nici ultimul din lume care se răzgândește.
− Nu prea puteam. Nu ar fi fost corect. Eram împreună din liceu. Trecuserăm amândoi printr-o mulțime de situații dramatice. Așteptam răbdători să absolvim și să ne căsătorim. Și o iubeam. O iubire moale, dulce, domestică. Un fel de liniște.
(trei ore mai târziu)
Mă învârt prin cameră ca o găină beată. Ce-mi trebuie chestia asta imposibilă? Ce naiba m-a apucat? O fată vulnerabilă și specială, dar o fată oarecare, la urma urmei. Aceeași ca acum trei ani, când am cunoscut-o. Nici nu o am remarcat-o atunci. Simt pe limbă gust de apă vie. Trebuie să fac ordine în cameră. N-o să mai găsesc nimic în mizeria asta. Nici pe mine. Pe geamul prăfuit, văd un găinaț imens. De la porumbeii vecinului, probabil. Are forma unei șopârle. Sau a unui dragon. Să fie un semn? Oricum trebuie să spăl și geamurile. Nu acum, se întunecă. Știa. Spera însă că nu-i adevărat. Dragonul de afară scoate flăcări pe nări. Ele intră prin geam și-mi pârjolesc chipul. Instinctul răcnește: e semn! Iau telefonul și formez numărul. Îmi răspunde mama. De obicei, ea este confidentul meu în chestii amoroase. Dar chestia asta nu e de nasul ei. Ar fi analizat ea, cu logica ei impecabilă și mi-ar fi spus ce ar trebui să fac. Pentru binele meu.
− Sărut mâna! Vreau să vorbesc cu tata.
L-a strigat. Probabil că era la capătul pământului. A venit până la urmă.
− Ce e, copile?
− Trebuie să te văd. Sunt într-o mare încurcătură.
− Te-au exmatriculat?
− Mult mai grav. M-am îndrăgostit.
*
− Cam caraghios. Mai devreme susțineai că erai adult.
− Orice adult este sau a fost copilul cuiva. Cât era el de secretar de partid, s-a urcat în mașină și a plecat. În mai puțin de două ore, intra în casă. Încerca să nu pară îngrijorat. I-am pus un pahar de vodcă și i-am povestit. Nu mi-a pus întrebări, dar și-a mai turnat vreo două trei pahare. Mi-am turnat și eu, desigur.
− S-a speriat? Bărbații se sperie când copiii sunt bolnavi.
− Nu mi s-a părut. A tresărit când i-am spus că nu-i româncă. Era nasol ca ditamai activistul să-și însoare copilul cu o străină. În rest, a ascultat cuminte. El a fost întotdeauna cuminte. Mi-era teamă că va pleca fără să scoată vreo vorbă.
− Și ce ți-a spus?
− Mi-a spus, cu o voce calmă, să nu fiu îngrijorat și că, probabil, va trece. Nu am înțeles dacă trăise și el ceva similar sau dacă numai dorise să i se întâmple. Iar dacă nu va trece, mi-a mai zis el, înseamnă că ești cel mai norocos bărbat de pe pământ. Și mi-a spus că singurul păcat este să nu te bucuri de ceea ce ți se dă. Și că e mai bine să nu te întrebi dacă meriți.
(mai)
Unde Dumnezeu umblă fata? Am venit de la Mediaș să o văd și ea nu e. O fi la practică? Nu cred că stă atâta la fabrică. Sunt în holul căminului și sunt foarte obosit. Apare Matilda, care crede că e în cameră. Atunci de ce nu mi-a răspuns? Dacă e cu cineva? Simt cum mă înroșesc, apoi devin negru. Ies din cămin și mă duc la fereastra ei. Încerc să mă uit înăuntru, dar nu văd nimic. Fierb. De la etaj mă ceartă o studentă.
− Ce faci, bă, acolo? Porcule! O să chem miliția!
Nu-i răspund. Mi-e rușine. Nu de ea, de mine. Ocolesc din nou blocul și intru în cămin. Găsesc un loc pe calorifer. Rece și incomod. Dacă nu vine? Dacă m-am cărat degeaba de la practică? Dacă m-a uitat? Ațipesc.
−Ce e cu tine, mi corazon?
− Mi s-a făcut dor. În loc să mă duc la practică, m-am trezit luând-o spre gară. Te aștept de-o veșnicie…
Mă pupă ușor pe obraz. Mă simt ca un prunc. Adică foarte bine.
− Mă duc să mă schimb și mergem la masă. Ți-o fi foame.
Se întoarce neașteptat de repede. E într-un tricou cu Led Zeppelin, mulat. Observ că n-are sutien. E perfectă. Mă încălzesc puțin. Poate că prea mult. Mergem printre cămine, către cantina studențească. Ne ținem de mână și ne zbenguim ca doi copii. La fiecare zece metri ne pupăm scurt. Aud tunete, iar cerul se luminează din ce în ca mai des. Începe răpăiala. O sărut. Mă sărută. Limbile noastre se mângâie și se luptă frenetic. Dinții mușcă delicat buze divine. Sfârcurile ei mă ard, mă încarcă energetic. Și ale mele sunt, probabil, în flăcări. Tricourile noastre ude nici nu există. Se usucă instantaneu, de la dorință. Nu e nimeni în jur să ne vadă. Nu-mi pasă. Ploaia se revarsă din înalturi. Stropii sunt mari, calzi și ușor sărați. Și dulci. Cerul ne trimite apă vie. Ejaculez. Și-o fi dat seama? Ce contează? Mă simt cum nu m-am simțit vreodată. Nu cred că s-a prins, continuă să mă sărute. O sărut și eu. Brusc, ploaia se oprește. La fel cum a început. Plutesc. Nu îmi trebuie niciun fel de mâncare. Nici ei, pentru că o luăm înapoi spre cămin.
− Vrei să-ți dau un tricou de-al meu? Ești ud leoarcă.
− Te vreau numai pe tine.
− Nu vreau să pleci.
− Mâine dimineață trebuie să fiu la Mediaș.
Sunt istovit. Doresc cu ardoare să îi cer să mă ia în camera ei. Pe ușă sau pe fereastră sau printr-un portal fermecat. Nu am curajul. Mi-e frică de un refuz și nu vreau să stric momentul. Cred că asta este, de fapt, fericirea: o ploaie caldă de mai. Merg pe cheiul Dâmboviței, spre stația de tramvai. Nu merg, plutesc. Peste râu a mai apărut un pod. Peste râu și peste prăpăstiile mele. Curcubeul!
*
− Să înțeleg că ea nu avea iubit?
− Avea. Mai bine zis avusese. Îl chema Miguel și se săturase de București. Plecase acasă, în Caraibe. De aici vulnerabilitatea ei, de care mă tem că am profitat. Era un rebel de stânga, îl avea model pe El Che. Și eu eram fan Guevara. Aici semănam. Și Isabel era ușor comunistă. O comunistă catolică, asemeni multor oameni din părțile acelea. Eu nu mai eram. Trăisem destul ca să-mi dau seama despre ce e vorba.
− Ce-ai făcut în după-amiaza respectivă?
− Habar n-am. Poate că m-am dus acasă, să trag un pui de somn. Poate m-am îmbătat, cu Marcel sau de unul singur. Poate că m-am dus la gară. Sau, cine știe, am mers aiurea retrăind, încercând să retrăiesc acele clipe. Oricum, a doua zi, dis-de-dimineață, intram pe poarta fabricii din Mediaș.
(iulie)
Bat la ușa apartamentului ce-i servește acum de cămin. Dinăuntru se aud voci vesele. Distracție, așadar. Oare pic prost? Îmi deschide ea.
− La mulți ani, iubito!
− Ce surpriză, mi amor!
Mă pupă delicat. La fel fac și eu. Astăzi mă prinde din urmă, pentru o perioadă vom avea aceeași vârstă. Îi dau florile, prăjiturile și sticla de coniac albanez. Intru în living. Le salut pe cele două prietene ale ei. Sunt din America de Sud, studente la Ploiești. Susțin amândouă că tocmai plecau. Le spun să mai stea. Cu jumătate de gură. Deja le-am stricat petrecerea. Pleacă.
− Dar unde sunt colegele de apartament?
− Au terminat sesiunea și au plecat acasă.
Mă bucur. Am, poate, o șansă. Apartamentul este curat, dar dezolant. E într-un bloc în care au fost cazați chilienii exilați de Pinochet. Pereții sunt gri murdar, O masă de lucru, două paturi suprapuse. Pe masă, cursurile pentru examenul de mâine. Ultimul în anul acesta. Eu nu am luat cursuri și am venit să le citesc pe ale ei. Pretext. E un examen ușor, cu un profesor cumsecade. N-a picat pe nimeni, niciodată. Mâncăm dulciurile. Ne hârjonim puțin.
− Ne-apucăm de lucru?
− Ar trebui. Sunt foarte obosită. Cred că o să mă culc. Dacă vrei, poți să iei caietele și să mi le aduci mâine.
Mă trimite la plimbare? Nu ține. Poate așteaptă alți musafiri. Nu-i merge. Mă apucă o gelozie cumplită. Simt cum mă înroșesc de furie.
− Speram să învățăm împreună.
Simte, că m-am enervat. După ton, după privire.
− Ți-am spus că n-am starea necesară. Dacă vrei, învață tu. Mă ajuți și pe mine la examen. Dacă se face prea târziu, poți dormi în patul de sus. Este al nimănui.
Respir ușurat. E clar că nu mai vine nimeni. Cred că a venit momentul.
− Să înțeleg că vrei să dorm deasupra?
− Mi corazon, întinzi coarda!
Tac privind ca prostul în caiete. Parcă nu scria așa urât. Și parcă literele nu se mișcau întruna. Ea se întoarce de la baie într-o pijama caraghioasă. Se urcă în patul de jos și se acoperă cu un cearceaf. Armura ei. Stau cu capul în mâini, mișcându-mă, virtual ca un tigru în cușcă. Sau ca un sticlete în colivie. Să-mi bag gheara în gât? Tocmai acum? Poate că, de fapt a fost o invitație. Mai probabil este că voi strica totul. Voi pierde totul. Nu tremur, deși mi-e îngrozitor de frig. Și de cald. Mă ridic și mă bag lângă ea, sub cearceaf. Îi întorc fața și o sărut. Sorb din nou apă vie. Îi sărut umerii sânii, obrajii. O sărut toată. Niciodată n-am fost mai îndemânatic la descheiat nasturi. Ea pare că se predă. Am impresia chiar că mă ajută. Și mor. Și învii. Și iar mor și învii. Isabel mă primește ca pe un fiu risipitor. Nici n-am crezut că poate exista așa ceva. Sunt Hannibal care a trecut Alpii, Alexandru când a traversat Indul, Julius Cezar când a intrat în Roma alături de legiunea a zecea. Miliarde de suflete rătăcitoare prin Univers strigă la unison: Ave Cosmin!
*
− Înțeleg starea. Nu te-ai temut că rămâne însărcinată?
− Nu-mi amintesc. Însă o asemenea împrejurare ar fi simplificat lucrurile. Dramatic și pe termen scurt. Și mediu. Isabel era catolică și ar fi păstrat copilul. Eu aș fi făcut ceea ce trebuia făcut. Am fi rămas aici și ne-am fi bucurat unul de altul. După trei ani, ar fi vrut să plecăm. După încă doi ar fi vrut să plece. Cu tot cu el. Iar eu n-aș fi putut să mă opun.
− Dar puteai să pleci cu ea, în cealaltă parte a lumii.
− Era foarte dificil în general și extrem de greu în special. Și cred că acolo, indiferent unde, lucrurile s-ar fi desfășurat în oglindă. Desigur, eu n-aș fi putut lua copilul.
(dimineața)
Deschid ochii. Alături de mine este Domnișoara Pogany. Perfectă. Curată. Strălucitoare. Cum de n-am văzut-o până acum. Mă ciupesc de mână să mă liniștesc. Mi-aduc aminte că sunt zeu. O sărut ușor pe frunte. Se întinde somnoroasă.
− N-ai somn?
− Zeii nu dorm. Iar eu, peste noapte, am devenit zeu. Tu, zeiță. Sau înger. Sau diavol. Cum preferi.
− La noi se spune că fetele simt altfel dragostea. Pentru băieți este un act de posesie, iar pentru fete un act de unire.
− Cum adică?
− Adică m-am topit toată. În tine.
Rămân interzis. Pentru prima dată în viață îmi doresc să fi fost femeie. Să simt asta. Mă doare fizic că pierd așa ceva. Mai dăm o raită prin rai. Acum, mi se pare cunoscut. Dar este la fel. Sper că va fi întotdeauna la fel. Poate că, într-o zi, voi simți și unirea. Bem o cafea și mâncăm o omletă. Ne hârjonim puțin, iar timpul zboară.
− Mergem?
− Nu mă simt în stare. Îl las pentru tomnă.
Mă îmbrac. Las caietele pe masă. Nu am la ce să le folosesc. În ușă, simt că este momentul să spun o măgărie.
− Și cam de câte ori te-ai mai topit?
− O singură dată. În mai, pe ploaie, în Regie.
Sunt mulțumit. Îmi amintesc că, parcă, în ziua aceea m-am topit și eu. Oare?
*
− Și mai departe?
− Ți-am spus că era un examen foarte ușor. A pus note de la opt în sus, după alte criterii decât răspunsul la examen. Cel mai important ținea de participarea la ore. Așa că eu am luat opt.
− Ce-ai făcut când te-ai întors?
− Nu m-am întors. Am ieșit la o bere cu colegii. De la restaurant am plecat direct la gară, apoi la Târgoviște. Mă așteptau ai mei. Ca de obicei, mama nu a fost mulțumită de notă. În schimb, tata m-a felicitat cu căldură. La privirea mea mirată a răspuns simplu că nu pentru examen.
(iulie următor)
Suntem în Orient Express. Proaspeți ingineri. Ea pleacă la Viena. De acolo, la Geneva, unde are bilet rezervat pentru Bogota. Eu trebuie să cobor la Ploiești și să iau alt tren către Târgoviște. Plâng. Din când în când, plângem amândoi. Ne încurajăm unul pe altul. Ne facem promisiuni, majoritatea legate de veșnicie. Și plâng iar. Cred fierbinte în reunire, dar știu că e imposibilă. Stabilim să ne scriem, unul altuia, săptămânal. Să nu uităm ce avem de făcut. Încerc să mă abțin și să nu hohotesc, dar nu-mi iese, ea mă mângâie pe frunte. Trenul merge cumplit de repede. Ajunge într-o clipă la Ploiești. Refuz să cobor. Măcar până la Sinaia. Am atâtea să-i spun. Dar plâng. Doamne, cât sunt de slab… Încerc să recit în minte „Înger, îngerașul meu”. Îl țin minte destul de aproximativ. Dar altă rugăciune nu știu. Cobor la Sinaia.
− Hasta la vista! îmi spune ea, de la geam.
− Doamne ajută! îi răspund, mai mult în gând.
Iau autobuzul către orașul meu natal. Nu pot să-mi revin. Cobor destul de departe de casă. Am nevoie de timp. Merg pe jos. Mă opresc din când în când și plâng în hohote. De multe ori sec, uneori cu lacrimi. Lacrimile mele n-au niciun gust. Apă stătută, le fel ca mine. Sunt trecători care mă privesc lung și dezaprobator. Mă cred, cu siguranță beat. Ajung, într-un final. Din fericire, Marina este la părinții săi. Încep, din ce în ce mai mult, să cred că lucrurile se vor rezolva curând. Dar nu sunt suficient de sigur.
− Tată! Hai să ne îmbătăm.
Tata aduce o sticlă de pălincă de prune. Bem. Și bem. Sunt convins că am găsit soluții de reunire. Și ne vom topi din nou, împreună. Fața de masă este jilavă. Miroase a apă stătută.
*
− Îți făcuseși un plan.
− O mulțime de planuri. Unele fantasmagorice. Adeseori contradictorii, dar toate convergente. Să fim din nou împreună. Dincolo de asta, ce-o vrea Dumnezeu. El trebuie că ne iubește.
− Le-ai pus în aplicare?
− Pe unele dintre ele. Dar n-au ieșit. Situația era și mai complicată, pentru că tocmai absolvisem. Mi se părea că este vital să îmi țin cuvântul. Și aveam onoare, nu-i așa? Ciudat este că și atunci, ca și acum, considerăm că onoarea este, alături de ciumă și holeră, molima care a decimat cavalerii Evului Mediu. Dar uite că țineam la ea. Poate era un fel de pavăză. Să nu o iau razna.
− Isabel știa?
− Da. Își propusese să mă lege de calorifer, cu lanțuri de oțel. Dar n-a făcut-o. Era printre puținii oameni care știau că libertatea lor există numai cu condiția libertății celorlalți. Eu am învățat mai târziu.
(după aproape doi ani)
Sunt la București. Acasă. Marina lenevește în patul conjugal. Eu citesc „Opiniile unui clovn”. Îmi place, îmi doresc să scriu și eu o asemenea poveste, dar n-am timp. Și nici chef. Sună telefonul. Ridic receptorul. Se aude o telefonistă vorbind în spaniolă. Mi se face frică. Închid. Țârâie din nou. De data asta o aud pe ea.
− Ce faci, mi amor?
Tac. Insinuez că nu aud nimic. Îmi vine să urlu. De neputință. De rușine. De disperare. Tac, iar ea vorbește, încercând un dialog. Nu mai rezist.
− Greșeală!
Smulg telefonul din priză. Marina întreabă:
− Cine era?
− Vreun nebun.
Mă simt ca o balegă, una mare și proaspătă, invadată de un puhoi de muște imense și verzi. Vin să se reguleze și să-și depună ouăle. Din ele vor ieși musculițe mărunte, care vor crește și se vor înverzi, emigrând spre altă balegă, mai proaspătă. Slavă Domnului, lumea e plină de astfel de adăposturi. Eu rămân putred și sec. Arșița mă arde și mă fărâmă. Vântul mă spulberă. Ploaia mă dizolvă. Și ajung înapoi, în țărână. În pat, Marina își mângâie pântecul. Înăuntru se află primul meu copil. Îmi închipui că am procedat corect. Îmi închipui.
*
− Ținuserăți legătura?
− Ea îmi scria, cum a promis, o dată pe săptămână. Mai leneș, îi răspundeam cam la două săptămâni. Primeam scrisorile la o căsuță poștală. Legea spunea că atunci când primești epistole din afară, e obligatoriu să te prezinți cu ele la Miliție. Evident, nu m-am dus niciodată, deși lucram într-un sistem semi-militarizat. Cred că securiștii le citeau și se distrau. Erau cuvinte de dragoste și de încurajare. Uneori, poezii.
− I-ai spus când a rămas Marina însărcinată?
− Evident că nu. Eram un laș tipic. Ca orice bărbat, mă păcăleam eu. Pruncul devenise cel mai important lucru din lume. Mai important decât ea. Mai important decât mine. După ce am aflat că urmează să vină, i-am mai scris o singură dată. Era o scrisoare tristă, în care încercam să-i transmit, alambicat, că povestea noastră e terminată. N-a înțeles și mi-a scris în continuare. Și după aia a venit telefonul.
(treizeci de ani de la absolvire)
Mă aflu în holul restaurantului unde are loc petrecerea. O aștept pe Mihaela. Oare? Isabel vine împreună cu soțul ei. Arată bine. Nu chiar ca atunci, dar foarte bine. E o doamnă. Simt un nod în gât.
− Bine ai venit, Isabel.
− Bună, îmi răspunde politicos și rece. Soțul meu, Miguel.
− Cosmin, îngaim eu.
− Un coleg de grupă.
Simt un cuțit străpungându-mi spinarea. Dar nu am ce să fac. El îmi întinde mâna. I-o strâng și îl privesc dincolo de ochi. Știe cine sunt. Mă urăște pentru că i-am făcut rău. Pentru că aș fi putut să îi stric viața. Și el mă privește atent. Vede că îl urăsc. Pentru că i-am făcut rău. Și pentru că n-am fost în stare să-i stric viața.
Îl ia de braț pe Miguel și pleacă către masa unde o așteptau prietenii. Colegi de grupă. Alții. Mă străduiesc să nu se observe că o urmăresc. Apare Mihaela. E foc de frumoasă. A înflorit după naștere. E cea mai frumoasă din local. Mă așez strategic, la o masă cât mai depărtată de Isabel. Cu spatele la ea. Mi-e frică să o văd. Dar ea îmi apare în față, cu un aer sever. Îi zâmbesc. Dispare și în locul ei apare un banner: „coleg de grupă”. Încerc să povestesc ceva amuzant. Despre ce-am pățit eu adineauri. Cei de la masa noastră o cunosc destul de vag. Mulți nici nu știu povestea noastră de dragoste. Beau. Beau cu măsură, să nu mă fac de râs. Ea continuă să apară și să dispară. Bannerul la fel. Cineva mă ajută să realizez că localul este în Regie. Dincolo de Dâmbovița, a fost, de mult, o ploaie caldă de vară. Nu reușesc să mi-o amintesc prea bine.
*
− Cred că a fost groaznic.
− Să știi că nu a fost chiar atât de nasol. Am admirat-o pentru stăpânirea de sine și m-am bucurat că, într-un fel, îmi plătise din poliță. Cred că așa începe iertarea. Deși sunt sigur că nu merit să fiu iertat.
− Ați mai vorbit, din ziua aceea?
− Nu. Nici nu știu dacă mai era ceva de spus.
(după încă vreo două decenii)
Ce de beculețe! Roșii, albe, verzi, galbene. Ca un pom de Crăciun. De un gust îndoielnic. Probabil că totul este extrem de funcțional. Tehnologia de azi. Ecrane de tot felul, țevi de inox, furtunuri, cabluri… Sunt în naveta spațială și voi pleca. Spre altă planetă. N-am emoții, deși e prima dată când fac asta. Dincolo de peretele de sticlă, chipuri dragi. Sunt cei pe care îi iubesc: Mihaela, copiii, nepoții. Îmi va fi foarte dor de ei. Mereu. Au fețe lungi, ochi înroșiți, o seriozitate care mă întristează. Sunt, dincolo de peretele transparent, cei care mă iubesc. Le va fi dor de mine. Mereu? Sper că nu. Încerc să le zâmbesc, de încurajare, dar masca de oxigen nu mă lasă. Cu greu, le fac semn cu mâna. Ei nu par să observe. Doar cel mic, cel mai mic, înțelege. Îmi face și el cu mâna. Își ia la revedere. Și zâmbește, zâmbește ca un înger șmecher. Apăs butonul de pornire și decolez.
*
− Cum te simți? Ești fericit acum?
− Mă simt foarte bine. Sunt bucuros, mândru și optimist. Și extrem de liniștit. Cât despre fericire, ea rămâne o ploaie caldă de mai în Regie.
Mirel Țariuc este născut în luna decembrie 1957, la Câmpina, este de profesie inginer aeronave. Din 1976, bucureștean get beget, cu calitățile și defectele cunoscute. E un pensionar oarecare, spune despre sine, ce încearcă să facă ceea ce și-a dorit cât mai are timp.
