„Mă uit la florile din glastră:
sînt flori de cîmp, au apărut fără să fie plantate,
sînt superbe şi galbene.
Dar bucătăreasa mea mi-a spus:
vai, ce flori urîte”.
Clarice Lispector e unul din cei mai populari scriitori brazilieni din toate timpurile, iar Humanitas Fiction i-a publicat în două volume integrala prozei scurte (în traducerea Ancăi Milu-Vaidesegan): Cea mai mică femeie din lume (care cuprinde perioada 1940-1964 şi despre care am scris aici şi Fericire clandestină (1971-1977). Absolut toate cele 85 de povestiri ale scriitoarei braziliene de origine ucraineană sînt aici, de la prima, publicată la 19 ani, pînă la ultima, găsită după moartea sa.
Văd c-am terminat de citit Cea mai mică femeie din lume chiar la începutul anului 2022, pe 5 ianuarie, iar Fericire clandestină – acum, pe 2 ianuarie 2023 (mai aveam doar cîteva pagini cînd citeam, în avion, „Ce bine e să revii. E bine să pleci, dar să te întorci e şi mai şi mai bine. Exact aşa: şi mai şi mai bine”), deci mi-am terminat şi început anii 2021/2022 şi 2022/2023 cu Clarice Lispector (numită adesea „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”, pentru că „frumuseţea şi inteligenţa ei produceau o impresie uluitoare” – Benjamin Moser). A meritat, fireşte, sînt două cărţi pe care vi le recomand din start, citiţi-le fără grabă, iar dacă mai înainte vreţi să vedeţi cum scrie Clarice Lispector, vă îndemn să citiţi proza care dă titlul primului volum, Cea mai mică femeie din lume, text pe care l-aş include în orice antologie de proză scurtă din toate timpurile.
În Fericire clandestină Clarice Lispector scrie proză ca un poet, poate şi de aceea multe din prozele sale scurte sînt foarte scurte şi deosebit de intense, bazate în primul rînd pe stări, trăiri, sentimente, vulnerabilităţi. Foarte multe dintre personaje sînt copii ori bătrîni, în situaţii limită, de obicei.
Fetiţa din primul text al cărţii, Fericire clandestină, îşi doreşte foarte mult o carte, dar nu şi-o permite nicidecum. O colegă de-a ei de clasă, fiică de anticar (dar care nu citeşte), i-o promite doar ca s-o necăjească, din răzbunare pentru că ea e o dolofană insensibilă, iar cititoarea – suplă şi subtilă („Era grasă, scundă, pistruiată şi cu un păr foarte cîrlionţat, cu reflexe roşcate. Pieptul îi era enorm, în comparaţie cu al nostru, al celorlalte, care încă îl aveam plat. De parcă nu ar fi fost de ajuns, îşi îndesa ambele buzunare de sus ale bluzei cu dropsuri. Avea însă ceea ce şi-ar fi dorit orice copil devorator de poveşti: un tată patron de librărie.” – aşa începe cartea). Zi de zi o cheamă la poartă (n-o invită niciodată să intre în casă), numai ca să-i spună c-a împrumutat cartea altcuiva, pînă se sesizează mamă-sa şi astfel descoperă ce copil creşte. Deşi primeşte cartea la care visa, fetiţa cititoare înţelege că „fericirea avea mereu să fie clandestină pentru mine. Parcă presimţeam deja”. Fetiţa de opt ani din „Resturi de carnaval” nu participă niciodată la distracţiile copiilor de vîrsta ei, pentru că mama ei bolnavă o ţine lîngă ea. Cînd, în sfîrşit, apare speranţa, mămica unei prietene cumpărînd prea multe petale şi mascînd-o şi pe ea în trandafir, pregătită de carnaval, se îmbolnăveşte şi mai tare mamă-sa şi din floare se transformă iar într-o „paiaţă îngîndurată cu buzele vopsite în roşu”. Copilul din „Mănîncă, fiule” îi pune atîtea întrebări mamei, încît aceasta îl forţează să mănînce numai ca să tacă odată din gură. Fetiţa din „100 de ani de iertare” fură trandafiri doar aşa, ca să fie ai ei…
Doamna Jorge B. Xaver din „În căutarea unei demnităţi”, care e o bătrînă „uscată ca o smochină uscată”, se rătăceşte, nu nimereşte adresa, apoi, în taxi, nu mai ştie unde vrea să meargă, precum bătrînele care intră în librării şi nu-şi mai amintesc ce carte caută, nu mai ţin minte nici autorul, nici editura, dar parcă avea copertă galbenă… sau verde… şi la tîrgul de carte din Piaţa Sfatului era la ultima tarabă dinspre strada Mureşenilor. Dona Maria Rita Alvarenga din „Plecarea trenului” e fix în momentul cînd „nu făcea nimic, doar atît făcea: să fie bătrînă”, „anonimă precum o găină”, cînd nimic nu mai contează („ajungi la un moment dat – şi ce a fost nu mai contează”), cînd copiii o pasează de la unul la altul ca pe un obiect. Bătrîna de 60 de ani din „Dar va ploua” îşi trage un amant de 19 ani, iar cînd o prietenă îi atrage atenţia că mucosul doar profită de ea, bătrîna se înfurie – „Nu-ţi permit să-l faci pe Alexandre profitor! Mă iubeşte!” Iar povestea (şi proza) se termină exact cum vă imaginaţi (vezi pag. 190).
„Într-acolo mă duc eu” e un poem perfect. Oricum l-ai citi e un poem, fie că-l citeşti scris ca-n carte, fie îl structurezi ca pe un poem, tot poezie e. Exact la fel e şi „Tăcere”, text pe care l-am (re)citi(a)t cu vocea lui Cosmin Perţa. Dar cei care fug de poezie să nu se sperie – aceste poeme-stări ale lui Clarice Lispector îşi duc rîndurile pînă la marginea paginii şi au tot ce le trebuie unor proze scurte minunate.
Mulţumim, Humanitas Fiction, pentru că, în sfîrşit, putem citi proza scurtă a lui Clarice Lispector în limba noastră, aşa cum putem citi şi integrala prozei scurte a lui Thomas Mann în română, apărută, tot acum, la aceeaşi editură. Lecturi plăcute!
Clarice Lispector, Fericire clandestină, Humanitas Fiction, trad.: Anca Milu-Vaidesegan
